Mai întâi trebuie să conchid că răul
este real. Nu este o plăsmuire a imaginaţiei sau a
slăbiciunii minţii religioase primitive în încercarea
de a explica necunoscutul. Există cu adevărat oameni
şi instituţii făcute de către oameni care
răspund cu ură în prezenţa binelui şi ar
distruge binele atât cât le stă în putere s-o facă.
Ele ar face acest lucru nu cu o răutate conştientă,
ci într-un fel de orbire, de lipsă de conştienţă
a propriului rău – într-adevăr căutând să
evite orice astfel de conştientizare. Aşa cum a fost
descris răul în literatura religioasă, ele urăsc
lumina şi instinctiv vor face orice ca să o evite,
inclusiv încercând să o stingă. Astfel de oameni ar
distruge lumina în propriii lor copii şi în toate fiinţele
ce se află sub puterea lor.
Oamenii răi urăsc lumina, pentru că
ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşile.
Ei urăsc binele, pentru că el dezvăluie propria
lor răutate. Ei urăsc iubirea, pentru că le dezvăluie
lenea. Ei vor distruge lumina, binele, iubirea pentru a evita
durerea conştientizării de sine. A doua concluzie
a mea este atunci că răul este lenea dusă până
la extrem. Aşa cum am definit-o, iubirea este antiteza
lenei. Lenea obişnuită este nereuşita pasivă
de a iubi. Unii oameni leneşi obişnuiţi pot să
nu ridice un deget pentru a se extinde pe sine pînă când
nu sunt constrânşi să o facă. Ei vor lua în considerare
orice acţiune ce le stă în putere pentru a-şi
proteja propria lene, pentru a conserva integritatea sinelui
lor bolnav. In loc de a-i nutri, ei îi vor distruge de fapt
pe ceilalţi din această cauză. Dacă e necesar,
chiar îi vor ucide pentru a scăpa de durerea propriei lor
dezvoltări spirituale. Pentru că integritatea sinelui
lor bolnav este ameninţată de sănătatea
spirituală a celor din jurul lor, ei vor căuta prin
toate mijloacele să zdrobească şi să demonteze
sănătatea spirituală care ar putea exista exista
în apropierea lor. Definesc răul atunci ca un exerciţiu
de putere politică – ca impunere a propriei voinţe
asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă
sau mascată – pentru a evita extinderea sinelui în scopul
nutririi dezvoltării spirituale. Lenea obişnuită
este non-iubire, răul este anti-iubire.
Cea de-a treia concluzie a mea este că existenţa
răului este inevitabilă, cel puţin în acest stadiu
al evoluţiei umane. Dată fiind forţa entropiei
şi faptul că oamenii posedă liber arbitru, este
inevitabil ca lenea să fie bine stăpânită de
unii şi complet nestăpânită de ceilalţi.
Entropia pe de o parte şi cursul evoluţionar al iubirii
pe de altă parte sunt forţe opuse şi este un
fapt natural că aceste forţe se vor găsi într-un
echilibru relativ în majoritatea oamenilor, deşi unii,
la o extremă, vor manifesta o iubire aproape pură,
iar alţii, la cealaltă extremă, o pură entropie
a răului. Pentru că ele sunt forţa aflate în
conflict, este de asemenea inevitabil ca aceia care se află
la extreme să fie încleştaţi în bătălie;
este tot atât de natural pentru rău să urască
binele precum este pentru bine să urască răul.
Am ajuns la ultima concluzie, aceea că în timp ce entropia
este o forţă enormă în cele mai extreme forme
ale răului uman, este straniu de ineficientă ca forţă
socială. Eu însumi am fost martor al răului în acţiune,
atacând în mod vicios şi distrugând în mod eficient spiritele
şi minţile a zeci de copii. Dar răul se retrage
dacă avem în vedere tabloul în mare al evoluţiei umane.
Pentru că fiecare suflet pe care îl distruge – şi
sunt destule – este folositor pentru salvarea celorlalte. Pe
neştiute, răul serveşte ca baliză pentru
a-i avertiza pe ceilalţi să se îndepărteze de
bancurile lui de nisip. Din cauză că majoritatea am
fost dăruiţi cu un simţ aproape instinctiv de
oroare faţă de nelegiuirea răului, atunci când
îi recunoaştem prezenţa, personalităţile
noastre devin vigilente prin conştientizarea existenţei
lui. Acesta este un semnal de a ne purifica. Răul a fost
cel care, de exemplu, l-a ridicat pe Christos pe cruce, fapt
care ne-a făcut pe noi să-l vedem din depărtare.
Implicarea noastră personală în lupta împotriva răului
din lume reprezintă una dintre căile prin care ne
dezvoltăm.
Sursa: M. Scott Peck – Drumul către tine însuţi,
pag. 277-279, Editura Curtea Veche.