Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

3/30/2013

Sigur ca mai intai de toate, trebuie sa ne asezam in propria noastra fire, nu sa facem pamflet!






“Mai întâi de toate trebuie să ne aşezăm în propria noastră fire” – Un scurt şi succint dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor cu Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Coman de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” şi Director al Editurii Bizantine din Bucureşti ... 



- Preacucernice Părinte Profesor, pentru început v-as ruga să ne vorbiţi puţin despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat. 


- Am învăţat multe lucruri de la mulţi oameni. Primii oameni de la care am învăţat ceva au fost părinţii mei. Cea mai preţioasă moştenire o am de la dânşii. De la tata am învăţat răbdarea, îngăduinţa, înţelegere, blândeţea faţă de toţi oamenii, iar de la mama am învăţat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos că omul este Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos şi nu toate mă zidesc aveau să-şi găsească confirmarea lor în intuiţiile pe care eu le moştenisem de la felul în care mama depăşea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mişcare liberă şi suverană pe care l-am simţit la dânsa totdeauna. 

Amândoi părinţii, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice şi echilibrate modele de oameni credincioşi. Felul în care trăiau ei relaţia cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu sfinţii, firescul, în care îşi articulau vieţii în ansamblul ei credinţa în Dumnezeu îmi servesc şi acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici şi discreţia, delicateţea credinţei şi lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-şi poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoţie este, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinţilor mei pentru credinţa statornică şi vie a lor şi a strămoşilor mei. 

Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viaţa mea, începând cu perioada studiilor şi continuând cu perioada carierei mele universitare şi a activităţii bisericeşti, cu nenumărate personalităţi, de la care am rămas cu multe învăţăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existenţial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu şansa de a întâlni şi cunoaşte personalităţi bisericeşti de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareţi, mari părinţi duhovniceşti şi să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învăţătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toţi. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârşit al blândeţii şi al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare şi iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detaşată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenţei, a rigorii, a eleganţei; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie şi al depline şi exclusivei consacrări ... Am stat mulţi ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoţit în nenumărate vizite bisericeşti mai ales în spaţiul grecesc. Am învăţat multe de la dânsul ... Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelenţă bisericesc, capacitatea sa de cuprindere şi de îmbrăţişare şi mai ales capacitatea sa de recapitulare şi de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia şi de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitaţiei lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăţilor şi de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simţ şi un respect al persoanei umane ... Cu toate că i-am cerut iertare, regret că i-am greşit şi mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulţi, după ce a plecat dintre noi. 

L-am cunoscut şi am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reţinut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu şi mai ales mărturisirile complexe ale credinţei noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-şi asumă la nivel personal şi ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoşi!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm şi lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent şi a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei şi textul asupra căruia mi se opreşte primul gând şi prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! L-am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârşit al monahului smerit, rugător şi deplin încredinţat în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. L-m cunoscut pe Părintele Ilie Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru aşezarea în slujirea mea preoţească şi chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esenţiale. L-am avut duhovnic pe Părintele Sofian Boghiu, mulţi ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătăţii şi iubirii dumnezeieşti. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputinţa mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredinţându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea ci intensitatea prezenţe, să fii prezent în ceea ce faci şi spui. Am primit faţă către faţă cuvânt de la Părintele Sofronie Saharov de la Essex - Anglia, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, ţinteşte desăvârşirea!” De la Sfântul Munte şi mai ales din relaţia cu obştea vatopedină am învăţat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu este prezent şi lucrător în mine şi că pot recurge în orice clipă şi moment la ajutorul lui şi că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini şi fapte sunt rodul prezenţei şi lucrării harului dumnezeiesc. De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul şi îndemnul nevoinţe trupeşti. De la Părintele Dionisie Ignat de la Colciu, aşezarea în smerenie faţă de celelalte neamuri ... . 

Dintre teologii şi profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Profesor Stăniloae, pe Părintele Profesor Constantin Galeriu şi pe Părintele Profesor Ilie Moldovan. Nu este timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situaţii şi îmi servesc în continuare ca repere. Părintele Profesor Nicolae Şerbănescu îmi vine şi îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric şi cu puritatea, căldura şi dragostea sa de oameni cuceritore. De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învăţat multe lucruri: respectul faţă de studenţi şi grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea faţă toată lumea („Cine eşti tu să arunci la coşul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea) ... Acelaşi lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei şi profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas şi cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume şi întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine şi pentru sine. De altfel, orice existenţă - fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană - care se închide în sine, trăieşte pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găseşti temei în adevăr să te deschizi necondiţionat spre oricine şi chiar să fii pregătit să-l îmbrăţişezi. Mă opresc aici, cu toate că aş putea să adaug încă multe persoane ... Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toţi cei de la care am învăţat lucruri importante. 


- Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei vin să vă întreb: cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi? 


- Prima condiţie şi cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credinţă vie, lucrătoare. Dacă se aşează cu multă consecvenţă în această vrere şi îşi exprimă cu fermitate şi articulat, pentru sine însuşi dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voinţa aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul şi puterea credinţei. A se avea în vedere că prin construcţie, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Aşa ne-a proiectat şi aşa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă. 

Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mişcare iniţială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinţei de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credinţă vie şi apoi pentru a o menţine, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru şi să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinţei noastre de a avea o credinţă vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum ştim cu toţii, rugăciune. Deci, să vrem şi să exprimăm voinţa în rugăciune. 


- Ce are Iisus Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la “Vreau să fac tot ce-mi place!”? 


- Oferta Domnului nostru Iisus Hristos este cea a vieţii la măsura deplinătăţii, a vieţii celei adevărate, cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, adică a vieţii care depăşeşte stricăciunea, perisabilitate şi evident moartea, a vieţii veşnice, cum o numi noi. Viaţa aceasta nu este însă o ofertă care priveşte numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârşitul acestei lumi, ci este viaţa adevărat, deplină la care omul are acces şi este chemat acum şi aici, în această lume şi în acest timp. Cu alte cuvinte, oferta lui Iisus Hristos, a Evangheliei Sale şi a Bisericii este, viaţa la măsura deplinătăţii, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toţi şi mai ales tinerii, viaţa în adevăr şi nu în amăgire. Marea problemă a oamenilor este aşezarea în adevărul existenţei. Spre sfârşitul vieţii mulţi oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viaţă întreagă în amăgire, în minciună, în neştiinţă, în fals şi încep să aibă fiori care anticipează înfricoşătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în faţa proprie conştiinţe şi în faţa lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieţi, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieţii umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta Mântuitorului nostru Iisus Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieţii. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existenţială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de aşezarea pe traiectoria adevărată a vieţii. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieţii se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcţie de sensul ultim al existenţei noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experienţa de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupeşti, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine. 


- Părinte Profesor, cum putem să ne păstrăm curăţia până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele şi repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?


- Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiţie este să vrem şi să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voinţă propriei noastre conştiinţe şi mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aş dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca nişte clişee. Este adevărat că din partea societăţii contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuşi să reziste acestei presiunii. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea ştie că este de preferat şi că este bine să ne păstrăm curăţie trupească, dar cedează, oferindu-şi argumente ieftine şi amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicităţii quasi-generale. Omul este ipocrit şi, deşi în adâncul său ştie ce este bine şi ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieţilor le-aş spune că bărbăţia constă şi este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală şi marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăţia sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăţiei este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaţilor nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăţiei. Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuţie decât după ce eşti tu însuţi convins. Iar dacă tu eşti convins vei găsi argumente să-l convingi şi pe celălalt. Dacă nu este convingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere şi experienţă, este demagogic. Şi lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoţii şi învăţătorii ar fi mai oneşti cu ei înşişi şi mai smeriţi, lăsând măcar să se înţeleagă faptul că şi dânşii sunt neputincioşi, cuvântul lor ar avea mai multă putere. 


- Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat şi de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicţie cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o iar în a doua sufocându-o. Care este soluţia pentru noi? 


- Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieţii cât şi fetele. Eu sunt foarte tradiţionalist. Am crescut la ţară într-o societate foarte aşezată în vechile rânduieli. Apoi, experienţa mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieţii este asumarea cu multă claritate a vocaţiei specifice, bărbăteşti, pe de o parte şi femeieşti, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obişnuit, lăsând deoparte excepţiile, primordial pentru bărbat şi pentru femeie este să-şi împlinească vocaţia bărbătească şi respectiv femeiască. Şi această împlinire se face în însoţirea celor doi, din care însoţire rezultă familia. Este o prioritate ce ţine de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieţii sunt secundare faţă de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt şi excepţii, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocaţia excepţională pentru o profesiunea sau alta, în care situaţii provocarea însoţirii este depăşită sau sacrificată. Simţul ierarhiei lucrurilor şi apoi simţul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul şi curajul asumării sau activării darului suveranităţii persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneţi care au simţul suveranităţii omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea. 


- Părinte Profesor, trecând acum într-ul alt registru al discuţiei noastre, vă voi întreba: care sunt sfaturile Sfinţiei Voastre pentru a avea o căsnicie fericită? 


- Eram mai optimist în tinereţe. Acum sunt mai pesimist. Experienţa câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de contact duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinereţe. Cred şi de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistenţa mea asupra acestui aspect, dar tot din experienţă vă spun că soţii vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită şi cei mai mulţi nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinşi de rutina şi de inerţia căsniciei. Înainte de căsnicie şi la început toţi spun că îşi doresc o căsnicie fericită şi chiar şi-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concreteţea însoţirii, sunt mai curând prinşi de dorinţa obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăţi. Şi în consecinţă nu văd fericirea decât cu condiţia ca să se facă voia lui şi celălalt să renunţe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum şi-l doreşte. Reuşita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacităţii sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esenţială a vieţii, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice şansă de împlinire în căsnicie, şi aceasta devine un chin zadarnic. Viaţa omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriaşă. Investim voinţă pentru a înfăptui multe lucruri în viaţa noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voinţă pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracţia trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greşit! Şi totuşi majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconştient, care-şi duce viaţa la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simţire curată. 

Un alt aspect mai practic şi, oarecum, mai la îndemână este aşezarea cu fermitate în propria fire. Însoţirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reuşită cu cât bărbatul este mai aşezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat şi cu cât femeia este mai aşezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie. Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te aşezi în propria fire, face dovada că nu are simţul şi cunoştinţa propriei firi şi aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoaşterea ei. Cunoaşterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei şi ca întreg, după cum şi firea femeiască este femeiască în toate componentele ei şi ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domneşte în fiecare dintre subiecţi în ceea ce priveşte specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce priveşte însoţirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea faţă de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului şi ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăţia, cum spuneam şi mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiţia de a se supune soţului, ci din faptul că bărbaţii nu ajung să-şi activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine şi deci nu-şi poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soţia sa. În acest caz, soţiei îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluţia ar fi, ca cei doi să-şi cunoască foarte bine putinţele şi neputinţele şi să se ajute reciproc în a şi le depăşi. În care caz, fundamentală este înţelegerea. Să arăţi celuilalt înţelegere. 


- A avea copii este un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil? 


- Nu aş fi de acord cu afirmaţia dumneavoastră. Din experienţa mea, cred că se revine încet-încet la naşterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puţini cei care nu-şi doresc copii deloc din motivele pe care le-aţi enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naşte copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci şi peste trei şi peste patru copii şi chiar şi peste mai mulţi. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieţii. Cine refuză să nască se aşează în postura de a-şi condamna propria naştere. El nu ar fi existat dacă părinţii lui ar fi gândit la fel. Aşa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naştem şi să naştem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purităţii, al nevinovăţiei, al frumuseţii, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru naşterea de prunci. Este un lucru de la sine înţeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea priveşte consolidarea căsniciei. Copilul uneşte pe cei doi soţi, cum se spune. Este binevenit şi pentru că provoacă pe cei doi soţi la ieşirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea trebuie spus, că însoţirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuţi mari, copii se desprind de părinţi şi cei doi soţi rămân mai departe, până la sfârşit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relaţia cu copilul un substitut pentru relaţia cu celălalt soţ. Sunt mulţi părinţi care se refugiază în relaţia cu copiii, încercând astfel să evite dificultăţile şi mai ales solicitările relaţiei cu celălalt soţ. 


- Părinte Profesor, de ce ar fi nevoie de mai mult de doi copii? 


- Din experienţa mea, copilul singur la părinţi creşte cu un handicap major, de care nu scapă toată viaţa, acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinţilor sau a mediului înconjurător şi a vieţii însăşi. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulţi copii, se descarcă acum pe unul singur: aspiraţiile şi visele părinţilor, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opţiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinţi decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opţiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exerciţiului de a împărţi lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este acelaşi lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărţi la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil - şi ceilalţi în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu şi tu, ci mai este şi el. Disputa sau lupta în doi creează iarăşi o psihologie defectuoasă. Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-şi dispută sau împarte situaţiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi aşează pe copii în firescul existenţei, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată şi pronumele personale: eu, tu şi el. Teologia creştină afirmă şi propune existenţa în Treime, ca chip al existenţei depline. Oamenii sunt făcuţi după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înţelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeieşti. Relaţia dintre mine şi tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă şi dă mărturie despre ea. 


- Într-o altă ordine de idei, care sunt principalele preconcepţii, prejudecăţi şi greşeli în relaţia cu un duhovnic? Ce se poate cere şi aştepta de la un duhovnic? 


- Este, într-adevăr, un subiect foarte complex şi extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum şi pe care le consider a avea un impact major în relaţia cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincţia pe care trebuie să o facem între preotul care primeşte mărturisirea păcatelor şi dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu şi părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecinţe negative. Dacă vedem în preotul care primeşte mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor şi a soluţiilor pe care le aşteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conţinutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care priveşte mărturisirea clară a păcatelor, însoţită de părerea de rău şi de făgăduinţa de a nu le mai repeta şi dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primeşte mărturisirea păcatelor şi dă iertarea – deşi nu este puţin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relaţia duhovnicească de îndrumare şi de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiaşi preot, dar ele pot fi şi distincte. În obştile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedeşti şi altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voinţă şi care îşi asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovniceşti. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincţie între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinţii mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincţie între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenţie şi să n-o strecurăm printre discuţii lungi cu duhovnicul, pe de o parte şi îndrumare duhovnicească, pe de altă parte. 

Un alt aspect legat de părintele duhovnicesc, pe care l-am desprins din experienţa mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini şi ipostase care nu ţin de condiţia lui de duhovnic. Şi am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecţie ideală a ceea ce lipseşte credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greşit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soţia nu are un soţ pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare şi cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne fereşte, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soţul reprezintă o concreteţe verificabilă din toate punctele de vedere, care-şi face foarte repede vădite neputinţele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecţie ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soţiei de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere şi predispoziţia frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii şi lumii utopice. 

În astfel de situaţii duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieţii respectivului credincios, să dea soluţii la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuţie aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-şi asume viaţa şi deciziile privind viaţa cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertăţii şi al responsabilităţii, trebuie să-şi asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Părintele duhovnic poate să-l ajute să înţeleagă mai bine lucrurile şi mai ales să desluşească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-şi citească mai bine motivaţiile lăuntrice, resorturile adânci, intenţiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane. 

- Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumesc în mod deosebit pentru toate aceste sfaturi!... 


- Să vă fie de folos, dumneavoastră şi altora!... 


Stelian Gomboş 


Sursa : http://confluente.ro/Orizonturi--Interviuri/_mai_intai_de_toate_trebui_stelian_gombos_1359377435_hirmr.html

3/27/2013

Părintele Galeriu: Pilda Semănătorului




Semănătorul (manuscris francez din secolul XIV, o ediţie a predicilor lui Maurice de Sully).

Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)
Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. (vs. 9, 10). Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24). Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului(Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp(II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989. Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră. 

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (România liberă, 1991).
SURSA:
http://mystagogia.blogspot.ro/2007/10/printele-galeriu-pilda-semntorului.html

Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc


Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
 
Copilul lui Dumnezeu 

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu.
Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin­ză­toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugă­ciune. Avea în ea des­chiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Ga­leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui­toare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă - un ţel, în orice icnet - o rugăciune, şi în orice om - un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.

Copilăria din tinda raiului

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
În tinereţe
 
E o seară de iarnă, aşa cum şi astăzi mai sunt în satele noastre. Cu paşi vătuiţi de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se aşterne vârtos şi nu se lasă dusă, cu foc în sobă şi poveşti. Mai ales cu poveşti. La început, mama le spune copiilor ce a ci­tit ea din Crean­gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri şi în­tâmplări din poveşti: cu zmei şi balauri, feţi-fru­moşi şi ilene-cosânzene aleargă prin faţa ochilor larg deschişi ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di­rect în odaie şi să le vorbească micuţilor des­pre tărâ­mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa­pele se plumbuiesc peste ochii frumoşi, alungându-i în vis.
Aşa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea - "am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. Muiat în cre­dinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi - sim­plu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.
În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, "drag şi bun”, care vine să co­linde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane­voioasă. Dar ştim cu cer­titudine că în inima lui se aprin­sese un foc. Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit "odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.

Şcoala

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Părintele Constantin şi Preoteasa Argentina
 
Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu­noaşterii umane. Min­tea sa ascuţită a răscolit mult în afara graniţelor teologiei, căutând răs­punsuri, aflând întrebări. Pentru el, ştiinţele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creaţiei, deschise spre infinitul tainelor dumnezeieşti. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoţesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligenţă aparte (a fost mereu bur­sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele îşi amintea că în vremurile acelea nu se pre­dau numai materii teologice. "Era o veche tra­diţie la sat, ca preotul să ştie de toate, să măsoare şi pă­mântul şi să-i vorbească omului şi de ciclul cerului”. Aşa că micuţii seminarişti învăţau, pe lângă Noul şi Ve­chiul Testament, tipic şi muzică, necesare unor vi­itori preoţi, şi astronomie, agronomie, logică sau psi­hologie. Din­co­lo de aceste preo­cupări, fundamen­tală a fost la Con­stantin cău­ta­rea lui Dumne­zeu. Uriaşul du­hovni­cesc din anii ma­tu­rităţii s-a trezit la viaţă încă din anii aceş­tia de seminar. Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har. "Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, "sunt ochi duhov­niceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comu­nişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndru­mă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Biserica Sf. Silvestru
Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comu­nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere. Dar pronia îi rân­duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru - "Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”. Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă. Prin in­ter­mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. "La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soţia părintelui: "dacă îmi place viaţa la ţară, eu i-am răspuns că da, dacă aş vrea să devin preoteasă, şi i-am spus că găsesc o astfel de viaţă grea, dar frumoasă, şi abia la sfârşit m-a întrebat dacă îl plac. M-am ruşinat şi nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea nişte ochi vii, strălucitori şi un glas care te atrăgea. Simţeai nevoia să stai lângă el şi să-l as­culţi. Şi simţeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra şi care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă­toriţi.

Slujire şi prigoană

Satul Podul Văleni era în anii '40 un cătun micuţ, răzleţit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele aces­tora, Ialomiţa curgea leneşă, lăţindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie şi liniştită, se răscula mânată de ploile repezi de munte şi înghiţea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii îşi duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu­­tat şi noul părinte, o căsuţă smerită, cu pământ pe jos. Venise de la Bucureşti cu tânăra sa soţie, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric şi nădăjduia să îi mişte pe oameni spre Hristos. "Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puţin stătea acasă, prea puţin vorbea cu mine şi copiii.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
În anii strălucitori ai maturităţii
Era complet absor­bit de slujire”. Sfântul lăcaş ce-i fusese dat spre grijire era vechi şi coşcovit, căci Ialomiţa se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat şi a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu­mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci şi pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui ţăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul şi nici nu-ţi puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniştit - "Mergi acasă, roagă-te şi fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Şi aşa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminţi, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă şi, curând, la bisericuţa din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra şi s-au gân­dit să îl aducă la Ploieşti, la o parohie mai mare. Pă­rintele a păşit în marele oraş, odată cu intrarea bise­ri­cii ortodoxe române în­tr-o nouă zodie. Su­flarea de ghea­ţă a co­mu­nismului se întin­dea spre altare. Din or­di­nul stăpânirii, cre­din­cioşii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie­zii. Dar părintele Ga­leriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figu­rile das­călilor din fa­cultate, mulţi dintre ei închişi, dar ne­ple­caţi cioca­nului şi secerii. Aşa că nu a ţinut sea­ma de interdicţie.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu­jea, dumi­nica după-amiaza se ţineau întâl­nirile Oastei Domnu­lui. Părintele era sufle­tul lor. Predica, spove­dea, slujea. Era o bul­boa­nă spirituală, pe ca­re autorităţile au încer­cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot şi, mai ales, dra­gostea cu care îl încon­jurau mulţimile de cre­dincioşi care se scur­geau din tot oraşul la biserica Sfântul Vasile. "Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am benefi­ciat de liberta­tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi­neaţa a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai ră­gaz... După Sfân­ta Liturghie, era fie un pa­rastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ reli­gios. Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam această catehe­ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

Un pachet cu mâncare

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Ştia să asculte, dar mai ales să vorbească
 
E dimineaţa devreme. Preoteasa Argentina se trezeşte pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată şi tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Şi-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soţ deţinut politic, îşi va găsi ceva de lucru. Deschide uşa pentru a deretica în faţa locuinţei în care stau cu chirie şi vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă aşezat frumos în faţa uşii. Preoteasa îl aduce în casă şi-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită­ţii? Nu. Înăuntru e o pâine şi ceva de mâncare. Din acea zi şi până când părintele s-a întors de la închi­soa­re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în faţa intrării. Ne­smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu în­cercată şi o ajuta.
"Mai bine de un an de zile nu am ştiut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni­mul care se jertfea pentru noi, dar nu reuşeam. Aducea pa­chetul şi apoi se as­cundea. Până într-o dimineaţă, când am văzut o bicicletă re­ze­mată de gard. Am bănuit că e a lui şi am aşteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus prin­tre lacrimi că de când a fost arestat pă­rintele, s-a legat în faţa lui Dumnezeu să ne aducă în fie­care dimineaţă o pâi­ne şi ceva de mân­ca­re. Şi s-a ţinut de cu­vânt. În fiecare zi”.
Când credincioşii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mişcare. Co­şuri cu ouă, saci cu grâu şi porumb, că­ruţe cu cartofi, puti­neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belşug de mări­nimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge­ne­rozitate se reîntorcea acum însu­tit. "Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri­meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbaţii închişi”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forţată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile şi sufletele celor care nu consimţiseră la marşul spre viitorul "de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deţinut era uriaşă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă şi cu un colţ de pâine. Nu-ţi făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fie­care lovitură de sapă, spunea şi un "Doamne miluieş­te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-şi sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alţii. Îi iubea pe ceilalţi deţinuţi ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credinţă atât de profundă. În anumite privinţe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă­rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic. Dacă un deţinut era des­culţ, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro­pria haină. Dar, prin dragostea celorlalţi, părintele nu rămânea multă vreme nici desculţ şi nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mişcare ini­mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului şi se întorcea la el în­miită, plină de sudoarea şi neca­zurile pe care le subli­mase în lumină. Când autorităţile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de­cât în libertate.

Când iubirea zideşte o casă

"Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieşisem puţin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări­oară şi se învârteau miraţi în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un ţâr şi cu o bar­bă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerşetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim­­baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos­cut... Era numai piele şi os, îmbrăcat mai rău decât un cerşetor. Şi era şi bolnav, se îm­bolnăvise de hepa­tită”.
Preoteasa îşi înăbuşă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi şi între noi se aşterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferinţa era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioşii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau aşa de bucu­roşi că scăpase cu viaţă, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul şi în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l ştie apărat de cruce şi altar. Părintele şi-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun­tric pentru o singură ţintă - să propovăduiască oame­nilor evanghelia. "Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celui­lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr­tăşit şi eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo­ieşti, iar predicile părintelui răzbeau prin ceaţa cenuşie pe care comunismul o aruncase peste ţară. Într-o lume aservită şi umilită, el era liber şi nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har şi iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflaţi în nevoi. "Într-o zi, la uşa noastră a venit un cerşetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colţ, aşa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile şi s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă şi a dat-o de pomană, zicându-ne - «Acum o să vedeţi şi voi ce înseamnă să fii necăjit şi să nu ai ce mânca».”
Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană şi s-a făcut auzită şi în capitală. A devenit doctor în teolo­gie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoţi şi, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploieşti s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care îşi va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâl­nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per­so­nalităţi ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin­tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei­sajul unei biserici ce părea îngenun­cheată. Era teologul racordat atât la teologia şi ştiinţa con­temporană, cât şi la învăţătura Sfin­ţilor Părinţi. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală şi de sa­vant erudit, avea să câştige pentru Hris­tos suflete care nu ar fi putut să fie prin­se de nici un alt "năvod” al Duhului.

"Vom muri şi vom fi liberi!”

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Foto: Mediafax (3), Agerpres (1)
 
L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne des­pre acel strigăt al unui decembrie sân­geros. Era fascinat de iz­buc­ni­rea aceasta spontană şi fier­binte a credinţei, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve­dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului - fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piaţa Universităţii. Era însoţit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă­cuse întreaga viaţă. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor ucişi. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopţi care se sfârşise prin jertfă. "Bunicul era frământat. Îngenunchea şi se ruga în fiecare loc în care fuseseră ucişi revoluţionari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori faţă de aceşti oameni. Datori să ne jertfim şi noi mai mult”.
Părintele aşteptase această schimbare. Anii în care predicase sub ameninţările Securităţii, cei în care ţi­nuse cateheze la Ploieşti sau la Bucureşti au repre­zen­tat o formă de revoltă paşnică, singura la care poate con­simţi un slujitor al Răstignitului. Şi revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă şi blândă, care te înfiora şi te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar şi la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ţinea cursuri de teologie la trei facultăţi, era invitat la simpo­zioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare şi, în plus, îşi vedea conştiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi şi-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se aşeze decât atunci când o face şi părintele. Dân­sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem­brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârşit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci uce­nicul s-a aşezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii şi, atunci când soarele tre­cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului şi înflăcărare a Duhului, s-a aşezat.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Portretul părintelui, aşezat în biserică
Aşa a vieţuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruţat deloc, nu şi-a îngăduit nici un răgaz. "Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram şi îl sfătuiam să se odih­nească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii aşteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, şi-l ac­centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu­neam că e deja o enciclopedie şi-mi răs­pun­­dea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-şi dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa­menii vor zice doar - «Dumnezeu să-l odihneas­că»! Mă privea şi spunea - «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soţia sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferinţe sau slujbe. Atunci, în maşină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureşul zilnic, dar şi acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte­lectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă şi fără cruţare. Cristian Galeriu îşi aminteşte că, adeseori, "înainte de a intra într-o con­­ferinţă era com­plet epuizat. Acumula atâta obo­sea­lă încât observam că ne ur­mă­reşte cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre­cea cu el un lucru aproape mi­ra­culos. Deodată se înviora, ridi­cându-se de cele mai multe ori în picioare, şi vorbea de par­că era dimi­nea­ţa, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămaşa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbeşte se odihneşte cu adevărat”. Şi întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har şi se constituiau în semne ale sfinţeniei, s-au înmulţit în ultimii ani de viaţă.

Vuietul Duhului

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Haloul apărut în jurul soarelui, la înmormântarea sa
 
Într-una din zile, pe când se întorcea din oraş, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag şi l-a miluit cu câţiva bănuţi, aşa cum făcea cu orice cer­şetor. Dar omul nostru era desculţ, iar banii primiţi nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Aşa că Părin­tele Galeriu s-a descălţat în plină stradă şi l-a încălţat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în şosete, senin de parcă ar fi umblat toată viaţă fără nimic în picioare.
"Făcea aşa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti­mii ani din viaţă, obişnuiam să merg la copii. Ei stă­teau la Ploieşti, iar vizitele mele ţineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu­ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâm­plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani şi s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Aşa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”
În acei ultimi ani l-am cunoscut şi eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiţi. Mulţi credincioşi mărtu­riseau că binecuvântarea lui putea fi simţită pe creştet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeş voinic, de­prins cu munca. Am trecut şi eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr şi trufaş. A doua zi, atunci când părintele obişnuia să binecuvânteze din uşa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simţeam inima prinsă ca într-o gheară de oţel, năclăită-n supărare şi obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuşi. Greu şi cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat... Un cui fier­binte s-a împlântat în mintea care nu dorea să ştie de iertare. Apoi, o pace adâncă şi bună mi s-a răspândit în inimă, covârşindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne­cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înţeles că părintele săvârşise în locul meu şi căinţa, şi iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toţi. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă şi jertfitor.
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc

Sfârşitul lui a venit năpraznic şi neaşteptat. Îl în­veşnicisem cu toţii la altarul bisericii Sfântul Silves­tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că îşi închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toţi, păcătoşi, mus­tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt şi vorbind cu noi. Mai ales vorbind.
Şi totuşi, în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, a murit. Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât - "Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: "Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care ve­neau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

"Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr... Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!”
PETRE ŢUŢEA

"După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ŞORA
Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc
Mii de oameni şi-au condus duhovnicul pe ultimul drum
 

"Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine... Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”
VIRGIL CÂNDEA


Fotografii: arhiva familiei Galeriu, căreia îi mulţumim pe această cale

SURSA: http://www.formula-as.ro/2012/1040/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-constantin-galeriu-predicatorul-de-foc-15660