Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

12/31/2013

Prabusirea eului celui vechi

Inainte de nasterea omului nou, intru Iisus Hristos, omul cel vechi trebuie sa moara. Pana nu ajungem ca el, nu ne nastem din nou. Aceasta este imaginea reala a suferintei prabusirii eului vechi. Ca sa invie, samanta trebuie ca mai intai sa moara.


Criza invatamantului romanesc

"Timpurile de criză ale învăţământului sunt timpuri de criză religioasă şi morală.

Cine n-are religie, n-are nici familie şi cine n-are familie, n-are nici patrie.

Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjeşte şi moare."

Parintele martir Ilarion Felea

Sufletul Romanesc al lui DAN PURIC


Dan Puric despre MALAXORUL REEDUCARII aplicat... de medialert


Dan Puric a afirmat la lansarea cărţii “Suflet românesc” de la Sala Dalles că, după “lovitura de stat din 1989″, românii nu s-au mai refăcut sufleteşte timp de 23 de ani. Ziarul “Weeekend Adevărul”, ediţia din 3-5 ianuarie, va publica un interviu cu Dan Puric despre ceea ce a însemnat pentru parcursul său spiritual întâlnirea cu părintele Iustin Pârvu (1919-2013), marele duhovnic de la mănăstirea Petru-Vodă.
Actorul Dan Puric (55 de ani), care a mai publicat volumele “Cine suntem?”, “Omul frumos”, “Fii demn!”, spune că în cărţile sale pune “sâmburele de adevăr de care avem nevoie”.
Recent, într-un sondaj IMAS, Dan Puric s-a clasat drept cel mai cunoscut regizor din România.  Popularitatea actorulu, devenit scriitor şi promotor al românismului, se explică prin conferinţele cu temă religioasă pe care le susţine, prin faptul că apare des la televizor. Recent, actorul a fost invitatul lui Robert  Turceascu, într-o emisiune difuzată în prima seară de Crăciun.
La lansarea cărţii “Suflet românesc” de pe 18 decembrie de la Sala Dalles, ca şi la conferinţele sale de la Ateneu, lumea s-a înghesuit să-l asculte pe actor. Sălile devin neîncăpătoare, tineri şi bătrâni vin cu mic cu mare să ia autografe de la actorul cunoscut, în lumea teatrului, prin spectacole de pantomimă.
În cel mai recent titlu, “Suflet românesc“, Dan Puric recurge la aceleaşi valori legate de mamă, familie, neam, martiri, istorie, închisori din perioada comunistă.
Cartea “Suflet românesc” poate fi considerată „o parabolă a re- configurării spirituale a  unei generaţii, care, pentru a creşte, trebuie să se uite spre trecut şi nu spre viitor“. 
„Ca să distrugi sufletul unei ţări e simplu, pentru că acum suntem în plină procedură de distrugere. Mecanismele internaţionale sunt foarte bine gândite şi puse la punct. Un singur lucru nu mi-am închipuit că se va întâmpla: că nu ne vor lăsa să ne refacem sufleteşte”, a spus Dan Puric, la lansarea de la Dalles.
„De 25 de ani, suntem băgaţi într-un malaxor de reeducare. A fost o lovitură de stat în 1989.  Mi-am dat seama în două ore că e o lovitură de stat şi că Securitatea ne foloseşte“, a punctat actorul.
Dan Puric a subliniat că dacă „vrei să scazi temperatura morală a unui popor, îl deznădăjduieşti, îi iei încrederea, îl umileşti tot timpul.”
Actorul a criticat emisiunele de televiziune difuzate în perioada Crăciunului.
„Acum de Crăciun, o să vedeţi un amestec între mănăstire, Iisus Christos şi filme violente. Aşa se scade temeparatura morală a poporului. La o televiziune, am văzut un material despre Paşte. Au dat două secvenţe de la o mănăstire. La un moment dat materialul a fost întrerupt cu un «breaking news». Apare o ţaţă în halat, care avea sânge pe ea, căzuse unul din lift şi murise. Operatorii filmau creierii mortului. Asta era dat pe post ca să-ţi meargă ţie bine cozonacul şi vinul“.
Dan Puric a punctat că televiziunile vor difuza toată luna decmbrie şi secvenţe cu„Ceauseşcu omorât“:
„Crăciunul trebuie asociat cu crima. Vedem, în fiecare decembrie, cu câte cartuşe a fost împuşcat Nicolae Ceauşescu“.
Despre cartea sa, „Suflet românesc“, autorul a spus  că „în clipa în care îti dai seama că ai un suflet dăruit, capeţi o forţă fantastică. Eminescu folosea un termen teribil: «celula morală impenetrabilă a sufletului românesc»“.
Sursa : razbointrucuvant.ro  

Dan Puric, Mimul lui Dumnezeu


Intrarea în Nehoiu
La 70 de kilometri de Buzău, orașul în care s-a născut Dan Puric, se găsește locul în care a copilărit: Nehoiu este un sat mai mare, la poalele munților Siriului, transformat în oraș de câteva blocuri. Acesta este cadrul in care se desfășoară povestirile cu care Puric are cel mai mare succes la oamenii veniți să-i asculte conferințele: băbuța care a plecat în America ducându-i fiicei în dar un bolovan de râu, și iedul de la care Puric a învățat prima lecție “a existenței naturii și a lui Dumnezeu”. Este însă în același timp satul în care Dan Puric nu a ținut niciodată vreo conferință. A vorbit la Mizil, la Caracal, la Ateneu în București, dar nu și la Nehoiu. “Nu m-a invitat nimeni la Nehoiu”, mi-a spus Puric, “și, în plus, autoritățile locale s-au purtat urât față de memoria părinților mei.

Regrete

Dan Puric
Dan Puric
Eu am avut acolo o casă mare, frumoasă, moștenită de la un pacient al tatei care era internist in Nehoiu. Și a trecut un primar comunist cu buldozerul peste ea intr-o noapte. A făcut-o praf. O casă frumoasă, din asta țărănească. Ne-a dat loc intr-un bloc amărât. Acolo a stat mama. Și pe locul unde era casa, ei au făcut curtea unei grădinițe. Dar eu nu m-am supărat pe asta. Eu m-am supărat pe o anumită atitudine a ființei lor. Părintele de acolo, săracu’, m-a invitat să vin la parohie. Nu m-a invitat sa țin o conferință. Nici n-ar putea din cauza primarului…”. Dacă Puric ar fi actor intr-un film mut, buzele lui strânse ar stoarce perfect indignarea. Într-o zi neagră ca un fund de cratiță am pornit-o spre orașul Nehoiu. Clădirea primăriei era in renovare, așa că am parcat în fața unei case-vagon și, după ce am fost informat că domnu’ primar nu mă poate primi, dar ca poate vice-primarul, am fost condus in camera Consiliului Local. Acolo, pe un scaun tapisat, aștepta cu ochii apoși nea Costică. Între noi, pe masa ovala a șefilor, femeile colorate din ziarul Libertatea. “Am obosit de așteptat!”, mi-a zâmbit bătrânul cu chef de vorbă. “Îl știți pe Dan Puric?”, am întrebat ignorând lamentația. “Nu”. “Dan Puric, actorul?”. “Nu!”. “Da’ pe doctorul Puric îl mai țineți minte?”. Datorită mișcării bruște a bătrânului, femeile colorate zburau deja prin aer: “Cum să nu! Sunteți fiul său?”, ochii măriți și pupilele dilatate pocneau de entuziasm. Am clătinat din cap, dar povestea era deja lansată: “Când eram io tânăr mi-a dat scutire de concediu medical pe 7 zile, deși eram sănătos, dar aveam nevoie că-mi făceam casa. Mi-a dat scutirea pentru că am fost sincer și i-am zis adevărul când m-a întrebat la ce-mi trebe. Cum să nu-l țiu minte pe dom’ doctor. Lucra aici la noi la spital, era medic de boli dinlăuntru.” Ușa s-a deschis și bătrânul a rămas în urmă obosit de așteptare. Camera în care am intrat avea o sobă caldă din teracota vișinie, o masă cu telefon alb și un viceprimar cu fața rotundă și roz: “Noi n-avem probleme cu domnul Puric. Dumnealui are cu noi, dar pe motive birocratice, p-aci nici n-a prea fost. Vrea să-i retrocedăm terenul casei, dar noi l-am trecut la despăgubiri. Acolo e o creșa, sunt niște instalații de joacă pentru copii, oricât de celebru va ajunge dumnealui n-o să le desființăm ca să-i dăm dânsului pământul înapoi.” Viceprimarul m-a rugat să nu-i dau numele „la ziar”, dar mi-a explicat cum să ajung la instalațiile de joacă. Strada A. I. Cuza e o fundătură în satul de munte sluțit de blocuri si de furnale. La capătul ei povârnit și curbat stă Spitalul Orășenesc și, chiar pe colț, terenul pe care era casa doctorului Puric. Instalațiile de joacă sunt proaspăt vopsite, dar pustii. În urmă cu 40 de ani, băieții doctorului Puric, Marius (viitorul medic) și Dănuț (viitorul actor), se dădeau pe aici cu trotinetele lor aduse din Germania. Una roșie, cealaltă albastră. Romi, puștiul din vecini, profita și el de trotinetele nemțești. Romi este acum om de afaceri si locuiește peste drum de instalațiile de joacă: “Să-i transmiteți lui Dănuț că eu îl pot ajuta să facă o conferință aici”. Pana într-un punct, viața lui Dan Puric nu a avut nimic spectaculos. A plecat din Nehoiu la București, unde a făcut liceul Nicolae Tonitza. Avea talent la desen, dar el voia să facă teatru. A dat prima oară la Academia de Teatru și Film și a picat. Avea 18 ani și s-a angajat ipsosar pe un șantier din București. Muncitorii îl trimiteau după parizer, după țigări, după votcă. După un an de munca a mai încercat o dată la Teatru. De aceasta data rateul a însemnat armata “la bătrâni”. 18 luni petrecute în armată în perioada regimului comunist erau un calvar, dar Dan s-a învârtit si a ajuns șef peste stația de amplificare a UM 01470. Alături de el a aterizat la un moment dat un răcan, deja student la matematică, pentru care Dan “era un băiat de zahar. Am băut împreună. Ne-am bătut joc împreună de ofițeri. Era un tip foarte mișto. Citea filozofie în armată. Un om care, în armată, putea să citească în dormitorul ăla nenorocit Critica Rațiunii Pure, era mișto. Era vesel Dănuț. Un haios, dom’le.” Răcanul din anii ‘80 este acum matematicianul si profesorul universitar Liviu Ornea, unul dintre cei surprinși de discursul public actual al lui Dănuț, băiatul de zahar: “Eu l-am cunoscut pe Dan ca pe un om foarte inteligent. Din păcate, a început treptat sa se ia prea mult in serios. E periculos când începi să crezi că faci mai mult decât faci și că ești mai mult decât ești. A început să investească pantomima cu încărcătură filozofică. La început mă amuza. Acum mă și enervează, că sare mult peste cal. S-a luat atât de tare în serios. Nu știu ce se întâmplă cu el. Chestia aia cu râsul nostru care e de sorginte dacică, cu râsul nostru care e creștin și e diferit de bășcălie. Dă-o-ncolo… Daca el crede in prostiile astea înseamnă că nu pricepe nimic. Păcat, că e un om inteligent. Nu e singurul exemplu. De multe ori ai impresia că unora ar trebui sa li se interzică accesul la bibliotecă. Îi smintește.” După ce a scăpat din armata, Dan Puric a reușit să intre la Teatru la clasa lui Dem Rădulescu. In 1985 și-a luat licența și a fost repartizat departe, în nord, la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoșani. Acolo avea sa înceapă spectacolul.

Întâlnirea

Dan Puric 1
Cărțile lui Dan Puric s-au vândut în peste o sută de mii de exemplare, transformându-l într-unul dintre cei mai bine vânduți scriitori români. Însă cărțile lui nu sunt tocmai cărți, ci mai curând o colecție de conferințe, interviuri și mici povestiri cu tâlc. Nici scriitorul nu prea este scriitor, cum recunoaște el însuși, ci mai degrabă un orator înzestrat. În ziua în care Puric înregistra emisiunea de Crăciun cu Robert Turcescu, am cumpărat de pe tarabe ultima lui carte, “Despre omul frumos”. Am găsit-o intre Coehlo și Evenimentul Zilei. Pe copertă, portretul lui în alb-negru, încruntat și sumbru. Ne-am întâlnit în fața unei florării din Piața Iancului. Acolo locuiește, într-un apartament de bloc. În drum spre Realitatea TV, am trecut pe lângă palatul Elisabeta: “M-a invitat Regele la masă astăzi, dar n-am putut să merg”. Seriozitatea fotografiei de pe coperta ultimei cărți? “Am făcut-o când murea mama. În primăvara asta. A apucat să vadă poza și mi-a spus: “Ce demn ești, mamă!”. Am fost acum câteva zile la dânsa. În fața mormântului era o băncuță pe care mai stăteam și eu. Au furat-o. De unde atâta ticăloșie?” L-am întrebat dacă e nefericit. “Un om inteligent nu poate fi fericit. Dar am și eu momentele mele de liniște și pace.” De 5 ani Turcescu îl tot invită în emisiunile de Crăciun și de Paști. La Realitatea TV lucrurile au curs prea repede înainte. Gluma în scaunele înalte de la machiaj, “Mă simt ca un puric într-un prun”, pupătura fugitivă pe obrazul ras al lui Turcescu, “Să vii marți la Ateneu, că am conferința Despre Iubire. Nu prea mai sunt locuri, dar mă dau peste cap și-ți fac rost”, un sfat vegetal: “Ce-ți face aia mică? Să-i dai usturoi pentru gripă. Nu vaccin. Usturoi din ăla mic de la babe, nu hormonat, mic să se ducă cu bolu’ alimentar”, fruntea ștearsă cu un șervețel, “Sunt transpirat?” și, în ultimul moment, o pernă roșie strecurată sub fundul “…invitatului nostru special de astăzi, căruia îi spunem Bună-seara”. Dan Puric intrase deja în casele a sute de mii de români, aducându-si zecile de citate iscusit asamblate pentru a demonstra excepționalitatea neamului românesc.

”Din toate m-a scos Dumnezeu”

“Bilete, bilete, avem trei bilete” mi-a șoptit în urmă cu un an un bărbat neras pe trotuarul din dreapta Ateneului Român. Era o seară de februarie și un morman de oameni aștepta să intre la conferința lui Dan Puric despre “Omul frumos”. Doar în 2009 Puric avea să țină peste 30 de conferințe: fie la Cluj, fie la Buzău sau la Timișoara. Mă așteptam ca publicul conferințelor lui Dan Puric despre spirit, despre creștinism și despre neamul românesc să fie unul cucernic. Dar audiența era formată din oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale. Începând cu Principesa Margareta și Radu Duda așezați în loja principala a Ateneului, pana la Catalina Matei, studenta de 23 de ani din Prahova, care nu a avut bani să cumpere un bilet la negru, dar a așteptat finalul pentru a se așeza alături de vreo sută de oameni la coadă pentru un autograf: “Îmi place de el pentru că vorbește despre oameni și despre români. Spune lucrurilor pe nume și asta mă impresionează. E spiritul românului de care avem nevoie astăzi. Nu știm ce este frumos, nu știm ce e binele pentru că ne luăm cu grijile. Dar el știe să vorbească despre asta și oamenilor care nu au atât de multa cultură ca și dânsul. Trebuie să avem demnitate ca români pentru că avem o istorie bogată și suntem un popor demn”. După ședința de autografe, dacă prelegerea se ține în București, urmează de obicei un bufet la care Puric își invită apropiații sau colaboratorii. Invariabil se mănâncă sarmale grase sau de post, mămăliga și cârnați de casă, salată verzulie de vinete sau zacuscă cu roșii groase. Invitații se hrănesc domnește, cu degetul mic ridicat. Dan Puric își pleacă gura spre bucatele din farfuria de plastic, molfăind cuvintele laolaltă cu bucatele: “Ai văzut ce a zis Pleșu despre mine? Îmi pare rău că dânsul, pentru care am, nu pot sa zic o admirație, dar un respect, nu a înțeles ce vreau eu. Eu privesc lucrul ăsta cu compasiune. Îți dai seama? Să vina cineva și să te surprindă că tu nu poți să monopolizezi tot adevărul. E iritabil. Eu nu pot să monopolizez adevărul. Eu strig lucruri adevărate. Dar adevărul ii aparține lui Dumnezeu. Numai că pe unii ii deranjează vocalizele mele. De ce? Și-au tras în fund o anestezie, mai trag și la alții de 20 de ani, o intelectualitate plăcută, de cafenea, de Gambrinus, epicureică, fără niciun fel de deranj. I-ai văzut cumva pe ăștia arzând, riscând ceva? Totul e de tip argumentativ la ei. Ei nu au probleme cu nenorociții, ei au probleme cu mine. Ei bagă România în spațiul dilematic. Eminescu trebuie reinterpretat critic, Noica la fel. In schimb Pleșița trebuie lăsat liber dom’le, la fel și nenorociții care au vândut țara. Intelectualitatea trebuie sa aibă dreptate, să monopolizeze. Eu vreau să mă lămuresc. M-ai văzut pe mine vreodată scriind ceva împotriva domnului Pleșu? Lămurire vine de la <<murire>>. Să murim ca să înviem din nou.” E ciudat că un actor talentat, dar poate nu cel mai talentat actor din România, izbutește să vândă cele mai multe bilete la Teatrul Național din București. E ciudat cum un profesor talentat, dar poate nu cel mai talentat profesor din România, are la un singur curs de pantomimă peste o sută de studenți. E ciudat cum un orator talentat, dar poate nu cel mai talentat, aduce audiențe uriașe în emisiunile în care este invitat și mii de oameni în sălile în care conferențiază. Dan Puric este un fenomen. Fascinează. Dar nu fascinează prin talent, prin erudiție sau prin genialitate. Nu seduce prin retorica de salvator al neamului în care se amestecă de-a valma misticismul, sociologia, hagiografia și naționalismul sanctificat. Ci prin credință. În DEX, credința este definită ca fiind convingere, siguranță, certitudine. Certitudinea lui Dan Puric este creștin-ortodoxă. Fiind o certitudine, ea nu are nuanțe, simțul măsurii sau temeri. Are in schimb putere. Puterea credinței care poate aprinde cărbunii mulțimii. Și care, fiind o specie rar întâlnita în lumea de astăzi, fascinează. Și aproape ca nici nu mai e important daca Dan Puric crede în stricăciunea pașapoartelor biometrice, în conspirațiile oculte sau în vaccinurile malefice. E suficient să creadă. Și asta fascinează mulțimea. Pe una dintre paginile carnetului meu arde întrebarea: cum s-a petrecut convertirea lui? Omul ridică încet privirea spre mine. Îmi arată un scaun. Și mi-e greu să-i vorbesc despre lucruri atât de delicate. După 12 ani de căsătorie, Dan Puric a trecut printr-un divorț. A fost unul dintre cele mai grele momente ale vieții lui despre care nu vrea să vorbească pentru că trebuie “să fii foarte atent când relatezi în presă, pentru că ea e un suflet și nu știi dacă va înțelege când va citi. Oricât de multă dreptate aș avea eu, trebuie să am grija de celălalt. Așa e creștinul, știi?” Nu, mă tem ca nu știu. “Prin 2003 m-am retras o perioadă pentru că am avut niște probleme de sănătate. Cred că am făcut un supra-efort și am făcut o astenie. Am avut dureri cumplite de cap. Trei ani m-au ținut. Au fost mai multe lucruri cumulate. Povestea din China face parte din cădere. Așa se întâmplă. Ține minte ce-ți spun eu. Să nu încetezi niciodată să faci binele. Dar să înveți să fii mai circumspect. De aia tata mi-a zis “Ți-e milă de sărman? Du-i traista.” I-am dus-o și am suportat consecințele. Eu spun care a fost realitatea, dar asta nu înseamnă că-i urăsc. Eu mă rog. De ce să mă răzbun eu pe toată chestia asta? Dar dezastrul sufletesc a fost. Cumulativ. A lucrat, a lucrat și s-a spart barajul. Înțelegi ce vreau să spun?” Încerc să înțeleg, dar dacă nu am fost acolo, mă tem ca nu pot înțelege pe deplin. “Am avut o silă cumplită de toate investițiile pe care le-am făcut. Numai trădări, ratări… O surpare a ființei am avut. Cumplit, a fost un cutremur. Un dezgust fundamental. Am făcut implozie. Am avut decepții mari din multe puncte de vedere: cu fosta trupă și cu oamenii în general. Dar n-am ieșit eu. M-a scos Dumnezeu. Toata lumea caută cheia aia: când am făcut eu saltul și m-am convertit? La mine nu e un moment. Eu am crezut întotdeauna în Dumnezeu ca în ceva firesc. Numai că atunci pesemne s-a deschis și mai mult, știi?” Asta cred că-mi pot imagina. Am citit in poveștile frumoase cum, uneori, se deschid cerurile. “Da, da. Și mai mult. Mult mai clar, mai convins. Acum e vorba de o apropiere, e ca o chemare. De atunci s-au inversat raporturile: arta era atunci cel mai important lucru. Acum nu: cel mai important lucru este credința, poziția mea în fața lui Dumnezeu, pentru că de acolo derivă toate. Și arta, și atitudinea și tot ce vrei. Da. A fost o zguduire. Dar a fost una benefică, un dar. Și de aia vreau să nu mă dezic. Până la sfârșit, până la ultima secundă, să nu mă dezic de credință. Ai înțeles?”
NR: Vara lui 2010. Centrul Bucureștiului, discuție între două eleve de liceu în ușa unei librarii: “Vezi că se termină biletele la Puric. Neapărat să-ți iei și tu, vorbește cel mai bine despre cine suntem noi, românii, cu adevărat”. Lângă librărie, un afiș ce anunță o conferință despre iubire a lui Dan Puric. De-aici a plecat ideea de a scrie despre Dan Puric. Puric, actorul convertit la un misticism care prinde perfect la generația tânără în căutare de repere spirituale; conferențiarul acuzat adesea pentru discursul sau cu nuanțe de inspirație legionară; în fine, actorul care-și pune talentul incontestabil in slujba mesianismului orientat împotriva modelului occidental, slăvind calitățile de popor “ales” ale României profunde.

12/30/2013

Dan Puric : Românul adevărat trebuie să boicoteze legislația din România pentru că e făcută special ca să-i inhibe




„Suntem o majoritate distrusă, zăpăcită. Românul este terorizat. În următorii 2 ani se ridică poporul. Trăim un moment imprevizibil. Din ce în ce se coagulează, au început să-și dea seama. E o forță pe dedesubt fantastică. România nu se ridică prin lider politic, ci printr-un suflu, se reface țesutul sănătos al neamului”, a declarat Dan Puric. 

„Românul adevărat trebuie să dribleze, să boicoteze de acum încolo legislația din România pentru că e făcută special ca să-i inhibe."

„România a fost privită tot timpul ca o pradă. Vânzarea de pământ este atentat la suvernanitatea țării, dar pe ei nu îi interesează”, a mai spus Dan Puric.

Dan Puric: Pentru români, Crăciunul trebuie asociat cu crima


Lucian Negrea
reporter teren, pesurse.ro
Dan Puric a afirmat la lansarea cărţii "Suflet românesc" de la Sala Dalles că, după "lovitura de stat din 1989", românii nu s-au mai refăcut sufleteşte timp de 23 de ani.

”Ca să distrugi sufletul unei ţări e simplu, pentru că acum suntem în plină procedură de distrugere. Mecanismele internaţionale sunt foarte bine gândite şi puse la punct. Un singur lucru nu mi-am închipuit că se va întâmpla: că nu ne vor lăsa să ne refacem sufleteşte", a spus Dan Puric, la lansarea de la Dalles.

Cartea “Suflet românesc” poate fi considerată „o parabolă a re- configurării spirituale a unei generaţii, care, pentru a creşte, trebuie să se uite spre trecut şi nu spre viitor“.


„De 25 de ani, suntem băgaţi într-un malaxor de reeducare. A fost o lovitură de stat în 1989. Mi-am dat seama în două ore că e o lovitură de stat şi că Securitatea ne foloseşte“, a punctat actorul, notează Adevărul.

De asemenea, acesta a precizat că, pentru români, Crăciunul poate fi asociat cu crima pentru că „în fiecare decembrie, cu câte cartuşe a fost împuşcat Nicolae Ceauşescu“.
Sursa: http://www.pesurse.ro/2013/12/28/dan-puric-pentru-romni-crciunul-trebuie-asociat-cu/

Cand oamenii sunt nemilosi

O a doua etapă este părerea celorlalți, care nu este ușor de acceptat deoarece părerea lor este adevărată, oricât ar fi de neplăcut.
Cei mai mulți oameni se complexează astăzi, tocmai pentru că viața are un caracter competițional.
Oamenii sunt nemiloși, nu au îndurare.
Acest lucru îl vedem chiar și la școala primară, unde toți colegii îl necăjesc pe copilul care are un defect. Parcă el vrea să-l aibă? Și totuși îl necăjesc. Batjocoresc întârzierea mintală pe care se întâmplă să o aibă un copil sau oricare alt defect. Sunt nemiloși, pe deplin nemiloși.
Mai târziu, la gimnaziu sunt neândurători. La acea vârstă complexele sunt și mai mari.
Astfel, se cultivă sentimentul de inferioritate. Copilul este rănit și înlăuntrul său se nasc stări dintre cele mai urâte.
Trebuie ca părinții, învățătorul, preotul, să înțeleagă despre ce este vorba, pentru a-l ajuta pe copil, dar și copilul apoi să vrea să conlucreze, să vrea să asculte, să vrea să înțeleagă.
Este foarte greu. Dumnezeu iconomisește ca unii să sufere martirii,  dar vine ceasul când El intervine și le îndreaptă pe toate spre bine.
Prin urmare, să nu dăm prea multă importanță atitudinii pe care o au ceilalți și părerii pe care o au ceilalți despre noi.
Dacă este depășită etapa a doua, în etapa a treia avem de-a face temele practice cotidiene.
Cum vom conlucra cu cei care  ne resping, fie că vor, fie că nu, obișnuiți cu un ritm pe care noi nu-l putem ajunge!?
Toate acestea constituie sentimente de inferioritate pe care le creează și le mențin.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Sentimentul de inferioritate si Egoismul

Are foarte mare importanță dispoziția interioară a omului!


Există egoism determinat de sentimentul de inferioritate, dar există și egoismul determinat de sentimentul de superioritate.
Cine are sentimente de inferioritate nici nu-i trece prin minte că este egoist.
S-ar întreba: ,,Ce egoism să am?”Să mă smeresc și mai mult decât sunt acum?
Nu înțelege că sentimentul de inferioritate îl chinuiește, tocmai pentru că reacționează în mod egoist. Cultivă egoismul și clădește un zgârie-nori cu acest egoism, fără să știe.
Are foarte mare importanță dispoziția interioară a omului. Îl iubește pe Dumnezeu? Crede în Dumnezeu? Este cinstit? Vrea mântuirea și o dorește cu ardoare?
Dumnezeu, care știe cu ce suflet are de-a face, poate găsi o cale chiar și în ultimele clipe ale vieții omului să-l lumineze ca să vadă acel zgârie-nori, să vadă idolul egoism și să se întrebe,,Dumnezeul meu, am eu în mine așa? Adică, toată viața mea am clădit acest edificiu egoist?”
Această conștientizare va contribui la simțirea adâncă a smereniei. Nu există păcat mai mare decât egoismul.
Îmi amintesc un caz. Un om avea stări bolnăvicioase și complexe. S-a îmbolnăvit trupește și a crezut că va muri. Nu avea nici cea mai mică îndoială că va muri. Deși aceste stări bolnăvicioase existau nu într-o stare latentă, omul vorbea și se manifesta ca un înger, părerea lui despre sine era foarte înaltă, se credea înger adevărat.
Cu mulți ani înainte văzusem asta și mă impresionase și atunci mult. Deci, omul acesta se pregătea să plece din această lume și era ca îngerul lui Dumnezeu. Dar nu a murit și s-a vădit că avea probleme și trăiri înfricoșătoare în sufletul lui. Însă, atunci deoarece el credea așa, era ca un înger.
M-a impresionat adânc. Cred că, întrucât credea cu tărie că va muri și simțea un dor nemărginit de Dumnezeu, complexele și stările bolnăvicoase s-au înăbușit în subconștient, ca și când ar fi dispărut. Dacă ar fi fost ultimele zile ale lui pe pământ, am convingerea că Dumnezeu ar fi găsit o cale să depărteze toate acelea de la el. Nu știm cum lucrează Dumnezeu, nu știm care sunt tainele lui Dumnezeu. Să avem încredere în El.
SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

12/28/2013

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU

Un interviu cu Maica Siluana Vlad, realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”:
Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.

În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.

Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:

„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.

Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.
Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.

O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.

Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?

M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.

Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.
Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.
M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…

Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.

Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.

Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.

Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta - să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…

Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…

Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.

Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne". Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.

Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.
Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitoru­lui a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât...
M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L ur­măm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovniceas­că: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna".

Pr. S.V.: „
Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veş­tejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur eli­mina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa mi­roase... şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?". Acuma gândul că Dum­nezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bu­căţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Silu­an, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă expe­rienţa răului şi a răutăţii mai departe?

M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut că­dem mai rău doar dacă ne-am opri un­deva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori", ne ri­dicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine", sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă". Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.

Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării...?
M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre in­trarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică... o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate... la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumne­zeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata vi­olată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi po­vestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe", am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii... Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat ia­dul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă", „Doam­ne, ajută-mă", cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună...

Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.

Pr. S.V.: Care este Iubire?

M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Di­năuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest "afară" o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.
- Dumnezeu ne dă, cum spune pă­rintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.
De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, re­comand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiin­ţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvin­te care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă recomand din toa­tă inima să folosim terapii.

Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt depen­denţi de pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependen­ţe. Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l con­ducă spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici ano­nimi care la noi în ţară devin ortodoxe...

Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă bi­serică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru de­pendenţi de violenţă, dependenţi de afecti­vitatea altcuiva...

Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oa­meni de astăzi sunt stresaţi...
M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îm­bete.

Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe...
M.S.: Se identifică prin multele...

Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el...
M.S.: Păi nu... căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat". Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lin­gura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie... Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog „Doamne" şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut", zic „Slavă Ţie, Doam­ne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.

Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru da­că punem înainte cuvântul „Doamne"...
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.
SURSA: Articol

Dacă vom fugi de durere doar vom spori răul

„Îmi vine să-mi iau câmpii” spune de multe ori omul copleşit de necazuri. Ar vrea să fugă undeva unde să fie pace, linişte şi bine, fără să facă binele şi să dobândească pacea de la Dumnezeu! Iată cum începe omul să aleagă calea cea largă, largă cât zarea, cât „câmpii”!
Această pornire rebelă în faţa greutăţilor vieţii este neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvoarele răului, pentru că acolo e „robia Babilonului” în care ne-am lăsat târâţi de frica morţii şi acolo să-L chemăm pe Domnul, Izvorul Binelui şi Biruitorul răului.

Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care ne aruncă în afară, vom spori răul care ne locuieşte şi vom trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde ne-am duce, şi orice am face, vom găsi tot răul de care am fugit! De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei! Cum intrăm acolo? Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce! De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării?

Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne place nouă, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi… Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine…

Acceptarea şi binecuvântarea în Duhul Sfânt sunt grele, dar sunt cale sigură spre bucuria pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. De ce? Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: „Căutaţi mai întâi împărăţia”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca împărat iubitor de oameni putem fi fericiţi! Şi cum împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El „răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa „adăugării acelor toate” dorite de noi!


”Uimiri, rostiri, pecetluiri”, de Monahia Siluana Vlad

12/24/2013

CHRISTMAS LULLABY

"Christmas Lullaby" was written (music and text) in 1989 by John Rutter for the Bach Choir and its conductor, Sir David Willcocks, for performance at the choir's hugely popular Christmas concerts in London's Royal Albert Hall. It also marked Willcock's seventieth birthday, as one of three commisioned carols - the others being by William Mathias and Willcock's son Jonathan.
The haunting melody of the verses and the reflective refrain of 'Ave Maria' have made this an immensely popular carol.

Polyphony (2001)
City of London Sinfonia
Conducted by Stephen Layton


12/19/2013

Definitia barfei

"[...]Ce este barfa? [...] Vid existential in cautare de scop? De la Victor Frankl incoace, am zice ca da. [...] Barfitorul se teme de dialog cu barfitul, ca nu cumva sa se lamureasca lucrurile, si, astfel, starea de semetie personala sa-i fie pusa in pericol. Doar lui ii place sa vorbeasca. Concluzia doar lui ii apartine. Asta-i da putere si convingere. Pai de ce sa asculte argumentele celuilalt? Ca sa-si ingroape ideile imbinate artificial si tendentios indreptate spre celalalt?

[...] Remedii? Da! Barfirea sinelui prin practicarea spovedaniei sau, dupa Siluan Athonitul, doctor in neurochirurgie spirituala (numim asa paza mintii), "tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui". Dar asta presupune caracter si moralitate, ceea ce nu-i cazul barfitorilor antrenati."

"O barfa nespovedita" - de Preot Bogdan Taifas, Ed.Agnos, pag.13-14