Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

6/30/2012

"Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine."





Parintele era aspru. Desi avea intelegere pentru neputinta omeneasca, te dojenea aprig pentru fiecare pacat. ”Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ”, imi suna in minte cuvintele lui prin care ne cere mereu innoirea vietii, cainta din inima si dorinta de a ne indrepta.


Pe toti i-a invatat  ”să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.


Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.


De alte gânduri și rosturi sunt străin.”


Obisnuia sa spuna: ”De unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.
Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…”

Glasul apasat al Parintelui rasuna parca puternic din frumoasele vai ale Hategului: "Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii.”

”Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să mai lase păcatul. Acum, judecaţi şi voi, cine de cine să asculte mai întâi, Dumnezeu de om sau Omul de Dumnezeu? ”









“Nu te teme turma mica…Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu acolo sunt Eu in mijlocul lor. Iata Eu sunt cu voi sunt – Trup si Singe – in toate zilele pana la sfarsitul veacului. Dar fericiti cei cu inima curata. Deci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte vi se vor da voua.Nu fiti cu spinii grijilor in inima.Ci Da-Mi Mie inima ta. Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa, in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie. Asadar, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, ba inca si de viata sa, nu poate sa fie ucenicul Meu. In lume necazuri veti avea, din pricina Mea, caci va vor ocari si va vor prigoni pe voi, si mintind, vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra. Iar cand vor incepe sa fie toate acestea, prindeti suflet si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra s-a apropiat. Indrazniti deci, Eu am biruit lumea.

Iata stau la usa ta si bat…“


”Nu stiti ca daca veti crede 99% si va veti indoi doar 1%, acel procent valoreaza cat toate cele 99? ”


”Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie….. ”



Articolul pe larg, aici.

Despre a (te) cunoaste si liberul arbitru

J.K Rowling


Eu as spune altfel: daca vrei sa cunosti cu adevarat un om, priveste-te cum ii tratezi pe cei pe care ii consideri inferiori, nu ca ar fi...dar, observa-te. Vei afla multe lucruri despre tine.

si inca una buna, tot de-a lui Jo.


“Alegerile noastre, mai mult decât abilităţile de care dăm dovada, arată cine suntem cu adevărat.”
J.K. Rowling

Sa alegi , ce lucru minunat, la indemana tuturor. Dar sa stii sa alegi,  ce lucru extraordinar, la indemana numai celor ce s-au eliberat de dorinte de marire si succes, de aplauze si simpatie a tuturor. Abilitatile sunt exersate timp indelungat, sunt o rutina, un program rulat de un computer (uman) , dar alegerile sunt dovada inteligentei intelegatoare, caci uneori, e chestie de fractiuni de secunda sa faci o alegere. Daca scopul tau e unul egoist,  sau e la capatul opus, adica altruist, niciodata alegerile facute nu vor fi cele care te vor ajuta si pe tine si pe ceilalti sa creasca...mari.

6/28/2012

Despre cauzele spirituale ale bolilor - aviz amatorilor:)


Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine. Boala este pur şi simplu  un semnal al corpului tău. 

Când starea de rău persistă, e timpul să vezi neapărat despre ce e vorba. Dacă boala e puternică înseamnă că ea s-a instalat în tine de multă vreme. Este sufletul tău care strigă ajutor. Trebuie să revii pe drumul cel bun, pe drumul dragostei. 

Fiecare boală, indispoziţie sau accident nu este decât un semnal. Boala încetează de îndată ce ai înţeles mesajul. Cu cât doreşte omul mai mult să se schimbe cu atât mai repede şi mai uşor se desfăşoară însănătoşirea lui. 

Bolile sunt cu miile, iar cauza este una singură: insuficienta iubire de Dumnezeu. De îndată ce încetăm să năzuim către Divin noi ne cufundăm în uman şi începem să depindem de acesta, adică de viaţă, desfătare sexuală, mâncare, dorinţe şi conştiinţă. Cu cât depindem mai mult de acestea cu atât mai mare va fi îmbolnăvirea.

Oamenii care nu cred în Dumnezeu sunt mai expuşi bolilor datorită coeficientului de imunitate care este foarte scăzut, De acea, oamenii credincioşi sunt mai sănătoşi psihic şi fizic decât cei care nu au credinţă. Drumul însănătoşirii este drumul câtre Dumnezeu.

Toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii îşi dau seama acum de modul în care oamenii se autoîmbolnăvesc. Oamenii cu un orgoliu interior crescut atrag boala şi nenorocirea.  

Când omul încalcă Legile Supreme se abate de la calea sa de evoluţie, i se deformează structura energetică, apar breşe în sistemul său defensiv şi el devine o pradă uşoară pentru virusu, care îndeplineşte funcţiile unui program punitiv. Omul începe să fie bolnav. Bolile grave contribuie la protejarea structurii spirituale. 

Orice boală porneşte din minte. Mulţi bolnavi îşi pregătesc în mental, cu străduinţă, anii de-a rândul, o îmbolnăvire definitivă. Nimic nu se manifestă în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător.   

Dacă avem curajul să fim cinstiţi cu noi putem uşor să observăm că: jumătate din viaţă ne străduim să ne distrugem sănătatea pentru avere,  pentru ca apoi  în cealaltă jumătate să cheltuim averea pentru a ne recâştiga sănătatea, cât se mai poate din ea.

Prin boală omul trebuie să înţeleagă că a greşit undeva pe drumul vieţii şi până nu-şi elimină greşeala nu se poate vindeca decât parţial, deoarece în el persistă cauza generatoare de rău. 

De aceea trebuie ca mai întâi să fie depistată cauza bolii, iar bolnavul să înţeleagă să evite pe viitor greşelile comise, Dacă nu se elimină cauza aceasta poate alimenta în continuare boala sau poate migra de la un organ la altul. Când cauzele vor fi eliminate boala va dispărea.


ARTRITA: apare la persoanele care nu sunt iubite. Spirit prea critic şi rigiditate provenită din mental. Nu încerca să-i schimbi pe ceilalţi, acceptă-i pe ceilalţi aşa cum sunt. 

Dacă artrita e prezentă la nivelul mâinilor, braţelor, picioarelor şi şoldurilor eşti încredinţat că oamenii se folosesc de tine. În realitate nu exprimi ceea ce vrei. Acceptă întotdeauna să te sacrifici pentru ceilalţi şi apoi să începi să-i critici. Corpul tău îţi spune că e vremea să te  afirmi prin tine însuţi.  

Starea pe care medicii o numesc depresie este o lipsă a dorinţei de a trăi. Acest program poate fi o urmare a lipsei dorinţei de a avea copii sau se naşte un copil nedorit (fată în loc de băiat sau invers,  ş.a.). 

De fapt cele mai multe greşeli ale părinţilor în timpul sarcinii faţă de viitorul copil crează acestuia un program de autodistrugere. De aceea deprimarea odată instalată nu mai poate fi uşor vindecată. 

Când te simţi continuu nefericit şi nemulţumit, când nimic din jur nu-ţi mai place te îndrepţi spre depresie. Depresia este o agresiune împotriva ta însuţi. Conflictul cu spaţiul în care trăieşti predispune la dizarmonii nervoase.  

Grijile permanente sunt păcate împotriva propriei tale naturi. Ele au urmări asupra sistemului nervos sau asupra acelor boli care ţin de somatizări nervoase. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană duce la dizarmonii psihice, bolile de vedere, de auz, de percepţie. 

Dacă te autoculpabilizezi, predispoziţia de a achiziţiona o boală psihică este foarte mare. 

Stresul, tensiunea, îngrijorarea provocă insomnie, dureri de cap, alergii, boli cronice, ulcere, tensiune arterială, infecţii etc. Bolile pe fond nervos provin din ciudă, mânie şi alimentarea cu gânduri negative. 

Stările de stres din copilărie şi adolescenţă care n-au fost depăşite pot influenţa negativ caracterul, sănătatea şi soarta urmaşilor. Dacă un om păstrează pică celui decedat, acest lucru se va reflecta negativ asupra sa şi poate duce la diferite boli, tulburări psihice, schimbarea caracterului. 

Cei care nu cred în Dumnezeu sunt alienaţi, înstrăinaţi, îndepărtaţi de natura umană, de Dumnezeu. De aceia oamenii care nu cred în Dumnezeu sunt mai expuşi la boli datorită scăderii coeficientului de imunitate. 

Neliniştea este ucigătoare.  Valul de nelinişte din sufletul nostru este oglinda angoasei, a anxietăţii, fricii etc. Nevroza anxioasă se caracterizează printr-o stare de nelinişte, adesea extremă, cu frică de moarte şi cu sufocări, cu palpitaţii, transpiraţii, ameţeli, tremurături şi cu senzaţia de oprire a inimii.      

CANCERUL: este boala întristării, reprimarea sentimentului negativ, deprimarea şi nemulţumirea faţă de sine, de soartă şi ataşament faţă de viitor. Bolnavii de cancer cad în depresie şi regretă trecutul.

Regenerarea iubirii faţă de alţi oameni este prima cale spre vindecarea cancerului şi a altor boli. Femeile care ţin mari supărări în profunzime se îmbolnăvesc de cancer. De fapt toate emoţiile înăbuşite produc cancerul. Emoţiile ascunse multă vreme în tine sfârşesc prin a exploda, ceea ce provoacă şi explozia celulelor din corpul tău. 

COLOANA VERTEBRALĂ: este axul care poartă amprenta împlinirilor noastre, a blocajelor noastre şi a temerilor noastre, a refuzului de a evolua, de a iubi, a tuturor suferinţelor şi temerilor pe care acestea le generează. Durerea în coloana vertebrală este de regulă supărarea pe omul apropiat, pe sine şi pe soartă. Dacă amploarea supărărilor este mare poate să apară o deformare a coloanei, o fractură sau să se formeze o cocoaşe. 

În această situaţie trebuie să vă rugaţi pentru dvs. şi pentru întregul neam ca să fie îndepărtate supărările, nemulţumirile de sine, de situaţie şi de soartă. Omul apropiat, îndrăgit, este dat de soartă şi Dumnezeu, iar supărările mari la adresa lui sunt, simultan, supărări pe soartă şi Dumnezeu.

Blocajele în partea de jos a coloanei indică teama de viitor şi lipsa de susţinere financiară. Durerile sau blocajele în partea de mijloc a coloanei indică un sentiment de culpabilitate şi dificultăţi de detaşare faţă de trecut. 

Durerile sau blocajele în partea de sus a coloanei indică neînţelegerea de către anturaj, o lipsă de susţinere afectivă, impresia permanentă că are nişte responsabilităţi greu de suportat. O sciatică, de exemplu, indică teama de viitor şi de problemele băneşti, nesusţinerea din partea anturajului.

Oamenii supărăcioşi nu ştiu să accepte umilirea dorinţelor şi, de aceea, au coloana încovoiată. . 

Un om bolnav de inimă este depozitarul unei cantităţi enorme de gânduri de ură. Problemele conflictuale îndelungate, insatisfacţiile, conflictele interpersonale generează hipertensiuni esenţiale şi boli de inimă. Bolile cardiace au drept cauze gelozia şi supărarea pe oamenii apropiaţi.

Orice indispoziţie îţi indică faptul că acţiunile şi gândurile tale nu-ţi sunt benefice. 

Orice faci, spui, gândeşti sau simţi, dacă ceva nu e bine, primeşti un semnal. 

Singura ta grija este de a rămâne atent. Dacă îndată apare un semnal, înseamnă că se întâmplă ceva. E o indicaţie că ai luat-o pe un drum greşit. Atunci eşti rechemat pe drumul cel bun, cel al dragostei. Ascultându-ţi corpul fizic, îţi vei schimba viaţa.

Fiecare lucru ce ţi se întâmplă în viaţă este o parte din experienţa legată de Dumnezeu. Uneori tragediile se transformă în binecuvântări neaşteptate. Aţi auzit oameni care spun: mulţumesc lui Dumnezeu pentru cancerul pe care îl sufăr. Fără el nu mi-aş fi schimbat viaţa. 

Sau: Mulţumesc Lui Dumnezeu pentru lecţia pe care am primit-o când mi-a murit copilul, ea m-a ajutat să mă trezesc şi să-mi găsesc scopul în această viaţă. Uneori ceea ce vă este luat, e de fapt cel mai mare dar, deoarece vă împinge înainte, spre evoluţia spirituală.  

Durerea este un mare egalizator. Ea ne aşează pe toţi în genunchi, ne face mai umili şi mai sensibili la nevoile celorlalţi. Fără durere nu există dezvoltare spirituală. 

Să păstrăm iubirea faţă de Dumnezeu indiferent ce ni s-a întâmplat şi să nu învinuim pe nimeni niciodată. În tot ceea ce se întâmplă să vedem voinţa Divină. 

Ştiinţa de a primi în orice secundă pierderea fericirii omeneşti, aspirând în acel moment spre Divin, reprezintă posibilitatea unei evoluţii spirituale normale.

Dacă noi nu ştim să pierdem, atunci suntem privaţi de posibilitatea de a dobândi. Orice boală pe care o primim de la soartă constituie zălogul fericirii viitoare.

Cu cât un om este mai perfect cu atât îi vine mai greu să suporte înjosirea sau pierderea şi devine mai agresiv. În final, el cade răpus de un puternic program de autodistrugere.

Ori de câte ori intervenim în ordinea firească a lucrurilor apare suferinţa. Îndată ce nu mai intervenim suferinţa încetează. Noi suntem creatorii fericirii sau a nefericirii noastre. 

Cu cât există în subconştientul dvs. mai multă iubire cu atât suntem mai uniţi cu Dumnezeu. În acest caz, orice încercare de a vă conduce şi de a vă influenţa înseamnă o agresiune la adresa Lui Dumnezeu şi cu cât va fi mai puternic agresorul, cu atât va fi mai periculos  pentru el.  

Un rău făcut cândva de om nu se pierde niciodată, el se cuibăreşte în subconştient şi, mai devreme sau mai târziu, răbufneşte în exterior şi, adesea, se îndreaptă spre cei care ne sunt alături şi pe care noi îi iubim cel mai mult.   

Sentimentele şi trăirile negative, pătrunzând în subconştient, nu mai pot fi controlate de om şi, întrucât sănătatea fizică este strâns legată de subconştient, apar anumite porniri greu de controlat. 

Apare astfel o influenţă a subconştientului asupra tuturor sistemelor de autoreglare fiziologică şi psihică. 

Dacă omul are o supărare şi el o exteriorizeză ea nu se mai duce în profunzime şi nu-l atacă dinăuntru. Când omul îşi ascunde supărarea sau ura îşi face rău lui şi urmaşilor. 

Dacă nu te manifeşti la suprafaţă, şi-ţi împingi sentimentele în tine, te vor răpune şi mai repede. Sentimentele omeneşti trebuie să se exteriorizeze, înăuntrul trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu. 

Supărarea îndelung dospită, ura, blamarea, dorinţa de răzbunare se transformă într-un program de autodistrugere, într-o anihilare fizică, lentă şi rapidă.

Nemulţumirea permanentă faţă de lumea întreagă şi faţă de propria soartă poate genera afecţini cronice grave, incurabile

Nu este permis să ascundeţi în suflet ura, compătimirea, supărarea. Orice emoţie înăbuşită în prezent înseamnă o boală în viitor. 

Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiească prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte. 

Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime. Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul.

Dacă v-a jignit o persoană apropiată, iubită, iar dvs. încercaţi faţă de ea  sentimente de ură sau de dispreţ, toate acestea se transformă, cu timpul, într-un program de autodistrugere care te ucide în mod automat, iar tu nici nu bănuieşti lucrul acesta. 

Dacă nu reuşiţi să iertaţi un om care a greşit faţă de dvs., să vă imaginaţi că el este nevinovat, dar absolut de loc, atunci supărarea va trece de la sine. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.

Dacă în viaţă doreşti să ai mai mult decât ai nevoie, vei ajunge să pierzi şi ce ai dobândit. Când luaţi deveniţi dependent, vă simţiţi obligaţi, iar când daţi vă eliberaţi. Dependenţa naşte frica, îndoiala, depresia şi supărarea. 

Cel orgolios aşteaptă să primească, fără a şti să dăruiască şi suferinţa lui vine din neîmplinire.

Când spre noi vine o mare cantitate de fericire omenească – bani, bunăstare, atitudini, împlinirea planurilor noastre şi a speranţelor – noi trăim o senzaţie de bucurie şi euforie. 

Noi nu ştim că fericirea ucide mai repede decât nenorocirea. 

Dacă în suflet cantitatea de iubire este mai mică decât fericirea care ne-a parvenit, dependenţa sporită de valorile umane ne destramă sufletul şi ne ucide corpul foarte repede. 

fiţi foarte atenţi când vi se oferă mâncare, bani, sex sau atenţie, fără să vi se ceară ceva în schimb, ceea ce vi se cere nu se vede cu ochiul liber! 

A primi fără a da este un lucru în dizarmonie cu natura şi voia Divină. Se creează astfel o mare dependenţă faţă de ofertant, iar dependenţa dă naştere agresivităţii. Cu cât credeţi că aveţi mai multă nevoie de alţii pentru a fi fericiţi, cu atât veţi fi mai nenorociţi.

Dragostea îndreptată mai întâi spre pământ şi apoi către Dumnezeu ucide, ea ne lipeşte sufletul de pământ şi-l schilodeşte. 

Când sufletul se lipeşte de cele pământeşti, el trebuie ca prin intermediul bolilor, traumatismelor şi  nenorocirilor să fie dezlipit de cele pămînteşti, pentru ca să poată aspira către Dumnezeu. 

Caută în permanenţă Divinul, pentru că până ce nu îl descoperi nu poţi fi eliberat de suferinţele fizice. Suferinţa face parte din evoluţia noastră spirituală.  

Dacă ne facem ţel din omul iubit, atunci forţa şi iubirea le răpim de la acesta, iar asta înseamnă deja jaf. În acest fel mamele, iubindu-şi nebuneşte copiii în mod inconştient, le fură sănătatea şi fericirea. 

Dacă ne facem ţel din Dumnezeu, atunci puterea şi dragostea o luăm de la El.

Dacă iubiţi un lucru mai mult decât pe Dumnezeu, mai târziu acest lucru o să începeţi să-l urâţi.

Învăţaţi să păstraţi iubirea faţă de Dumnezeu în cazul oricăror neplăceri şi îmbolnăviri, învăţaţi să-i mulţumiţi Lui Dumnezeu pentru supărarea care vă vine din partea oamenilor.

Dacă începem să iubim un lucru sau o fiinţă mai mult decât pe Dumnezeu sufletul începe să depindă de acel lucru sau fiinţă. 

Sentimentul de iubire se stinge şi apar pretenţiile. Dacă cantitatea de iubire începe să se micşoreze apare agresivitatea şi, odată cu ea, bolile şi nenorocirile.

Agresivitatea apare atunci când sufletul se ataşează de valorile umane. Simţirea, voinţa şi dorinţele să fie orientate, în primul rând, spre Dumnezeu şi doar apoi spre toate cele  lumeşti..  

Agresivitatea mutilează sufletul, iar sufletul bolnav dă naştere unui corp bolnav. De aceea trebuie mai întâi vindecat sufletul.

Dependenţa de valorile omeneşti apare când iubim în omul drag mai mult omenescul decât divinul. 

La exterior acest lucru se manifestă sub forma supărărilor şi pretenţiilor faţă de omul iubit. 

În această  situaţie să-i cereţi iertare lui Dumnezeu că aţi iubit omenescul mai mult decât divinul, să acceptaţi umilinţele din partea omului iubit ca un prilej de purificare. 

ÎNTOTDEAUNA NOI VOM PIERDE LUCRUL SAU FIINŢA 
                DE CARE NE ATAŞAM FOARTE MULT

Ataşament înseamnă alipirea sufletului de ceva sau cineva (părinţi, persoana iubită, copii, profesie, obiecte, daruri etc). 

Ataşamentul faţă de cele pământeşti produce un uriaş rău lucrului de care ne ataşam, în acelaşi timp suferă şi cel ce se ataşează.

Dacă omul se ataşează sufleteşte de: hrană, plăceri sexuale, casă, avere, bani etc. sufletul lui este cuprins de lăcomie, de ură şi frustare. În această situaţie el trebuie să piardă toate bunurile pentru a-şi purifica sufletul. Omul ştie foarte bine că nu va lua nimic cu sine în mormânt.

Ataşamentul creează întotdeauna circumstanţe care duc la desprinderea de omul, fiinţa, lucrul de care suntem ataşaţi. Noi trebuie doar să iubim, fără ca viaţa noastră să depindă de cei pe care îi iubim. Incapacitatea de a iubi transformă iubirea în ataşament, iar ataşamentul ne obligă să uităm de Dumnezeu. 

Toate lucrurile în numele cărora noi distrugem iubirea urmează să ne fie luate. Ataşamentul exagerat faţă de tot ce-i lumesc deformează structurile câmpului energetic şi duce la îmbolnăvire.  

Când vă ataşaţi de cineva îi anulaţi din structurile biocâmpului sistemul de apărare şi îi influenţaţi soarta. Ataşamentul faţă de persoanele iubite este atât de puternic încât, după pierderea fiinţelor dragi, se produce o durere profundă în inimă şi dă naştere la tot felul de gânduri rebele. 

Orice fel de ataşament şi negativism generează agresivitate. La fel, când încălcăm libertatea cuiva, când încercăm să ne impunem punctul de vedere, devenim agresivi. 

Cu cât mai mult vă ataşaţi de o femeie cu atât mai puternică devine agresivitatea dvs. Prin agresivitatea interioară noi provocăm alţi oameni să ne jignească şi să ne înjosească. Ataşamentul de persoana iubită generează gelozia. Dacă veţi începe să vă ataşaţi de cineva, să-l adoraţi, acel om poate să moară. 

Întotdeauna sufletul devine trufaş şi agresiv dacă se ataşează de ceva pământesc. Agresivitatea crescută în suflet este rezultatul unei puternice ancorări în teluric.

De îndată ce omul se ataşează de ceva, el începe să depindă de asta. O asemenea dependenţă generează o agresivitate din ce în ce mai mare, iar după aceea vine boala. Ataşamentul generează aroganţă şi dispreţ faţă de cei mai puţin dotaţi şi mai puţin inteligenţi.

Dacă fiul dvs. este ataşat de talentul de a cânta la vioară, el va manifesta dispreţ faţă de oameni din cauza talentului. Deci îi va trata de sus pe ceilalţi. În acest caz înseamnă că ori îşi va pierde talentul, ori mâna, ori viaţa. Dispreţul se transformă rapid într-un program de autodistrugere. 

Atunci când posezi pe cineva şi tu eşti posedat, atunci când constrângi pe cineva la sclavie şi tu, la rândul tău, devii sclav. Deci, dacă posezi ceva şi lucrul acela te va poseda. Ataşează-te de ceva şi te vei simţi întemniţat.   

Dacă dependenţa bărbatului de cele umane este mică, cea care se poate îmbolnăvi şi muri  este femeia, care se agaţă de el. Dacă devenim prea ataşaţi de lucrurile materiale, la un moment dat va trebui să suferim durere, durerea pierderii.

O femeie îşi iubeşte bărbatul că este bogat, alta pentru că este corect. Cu cât  dependenţa este mai mare cu atât mai repede vor trebui să piardă soţii lor valorile sau sănătatea. În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. 

Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el. Dependenţa de valorile umane ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Dacă o femeie se ataşează de un bărbat bogat, drept rezultat el poate fie să moară, fie să se îmbolnăvească, fie să piardă banii. De obicei bărbatul iubit de o femeie pierde ceea ce aceasta adoră la el. 

Fragment din Cauzele Spirituale Ale Bolilor, de Valeriu Popa

Lumea pe care noi to(n)ti(i) o iubim!

I see trees of green,
red roses too.
I see them bloom,
for me and you.
And I think to myself,
what a wonderful world.

I see skies of blue,
And clouds of white.
The bright blessed day,
The dark sacred night.
And I think to myself,
What a wonderful world.

The colors of the rainbow,
So pretty in the sky.
Are also on the faces,
Of people going by,
I see friends shaking hands.
Saying, "How do you do?"
They're really saying,
"I love you".

I hear babies cry,
I watch them grow,
They'll learn much more,
Than I'll ever know.
And I think to myself,
What a wonderful world.

Yes, I think to myself,
What a wonderful world.

Oh yeah, e lumea pe care o iubesc...pe care cu totii o iubim...Oare de ce nu ne rezumam doar la a iubi...dar de ce sa fie simplu, daca omul nostru o poate face complicata...iese un artizanat ieftin si dureros, pentru care cei mai multi dau foarte multi bani, si ii dedica intreaga lor viata. Dar ce viata...o mizerie.



6/27/2012

Aparenţele...ce dau de gol carenţele :))


Un renumit samurai, cu o constituţie masivă, a hotărât într-o zi să viziteze un călugăr firav, sperând să dobândească acces la secretele Universului.

- Călugăre, spuse el pe un ton agresiv, specific unui om obişnuit să comande- învaţă-mă despre rai şi iad!.

Micul călugăr îl privi în tăcere pe vajnicul luptător. Apoi, după câteva clipe, îi spuse samuraiului cu mult dispreţ:

- Să te învăţ despre rai şi iad ? Nu te-aş putea învăţa nimic. Eşti murdar! Miroşi urât! Sabia ta este ruginită! Eşti dizgraţios, o adevărată ruşine pentru clasa samurailor. Dispari din faţa mea imediat! Nu pot să te suport!.

Samuraiul era furios. Atât de furios încât întregul corp începuse să-i tremure. Fata i se înroşise şi valuri de mânie îi străbăteau trupul. Fulgerător, fără să mai stea pe gânduri, samuraiul ridică ameninţător sabia deasupra capului, pregătindu-se să îl ucidă pe călugăr …

- Acesta este iadul, spuse liniştit călugărul.

Privindu-l, Samuraiul împietri, şocat de răspunsul călugărului. Compasiunea şi calmul acestui omuleţ, care îşi riscase viaţa pentru a oferi o învăţătură despre iad! Samuraiul îşi coborî încet sabia, plin de gratitudine şi, pentru motive pe care nu le putea explica, inima sa se umplu pe dată de o pace cum nu mai cunoscuse. …

- Şi acesta este raiul, adaugă, la fel de calm, călugărul.

Despre unele lucruri mortale, sau despre atasament si dependenta

"Cu cât mai mult vă ataşaţi de o femeie cu atât mai puternică devine agresivitatea dvs. Prin agresivitatea interioară noi provocăm alţi oameni să ne jignească şi să ne înjosească. Ataşamentul de persoana iubită generează gelozia. Dacă veţi începe să vă ataşaţi de cineva, să-l adoraţi, acel om poate să moară.

Ataşamentul generează aroganţă şi dispreţ faţă de cei mai puţin dotaţi şi mai puţin inteligenţi.


Dacă fiul dvs. este ataşat de talentul de a cânta la vioară, el va manifesta dispreţ faţă de oameni din cauza talentului. Deci îi va trata de sus pe ceilalţi. În acest caz înseamnă că ori îşi va pierde talentul, ori mâna, ori viaţa.

Dispreţul se transformă rapid într-un program de autodistrugere.

Dacă dependenţa bărbatului de cele umane este mică, cea care se poate îmbolnăvi şi muri este femeia, care se agaţă de el. Dacă devenim prea ataşaţi de lucrurile materiale, la un moment dat va trebui să suferim durere, durerea pierderii.

O femeie îşi iubeşte bărbatul că este bogat, alta pentru că este corect. Cu cât dependenţa este mai mare cu atât mai repede vor trebui să piardă soţii lor valorile sau sănătatea. În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Dependenţa de valorile umane ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Dacă o femeie se ataşează de un bărbat bogat, drept rezultat el poate fie să moară, fie să se îmbolnăvească, fie să piardă banii. De obicei bărbatul iubit de o femeie pierde ceea ce aceasta adoră la el. "

Sursa: ing.Valeriu Popa - Cauzele spirituale ale bolilor

Cateva lucruri despre Muzica



pe care cei mai multi dintre noi le-am aflat singuri, pe propria piele si din propria experienta :)).

Dar cum, nimeni nu le stie pe toate...


Muzica are potenţialul de a afecta sau declanşa emoţii şi dispoziţii emoţionale. Reacţii afective datorate muzicii apar în jurul vârstei de 4 luni. Când un om ascultă muzică, apare auto-omisiunea, adică detaşarea parţială de lumea reală, “mutarea” într-o stare în care interesele şi ameninţările lumii reale nu mai sunt relevante, odată cu aceasta emoţiile negative pierzându-şi scopul.
Afectele declanşate de muzică pot fi diferenţiate empiric în mai două mari subunităţi: sublim [uimire, transcendenţă/veneraţie, sensibilitate, nostalgie, calm] şi vitalitate [energie, veselie]. Acestea nu apar separat, ci combinate. Veneraţia [sau transcendenţa] presupune copleşire şi inspiraţie; uimirea presupune admiraţie şi provocare. Fericirea indusă de muzică are două forme distincte: beatitudinea şi încântarea, specifice uimirii, şi divertismentul, care este latura veselă şi energică a muzicii, ce “pune în miscare” ascultătorul. Calmul/ relaxarea presupun “detasarea” de real. Muzica declenseaza foarte rar emoţii negative ca ruşinea, dispreţul, jena, supărarea, gelozia, frica, însă poate declanşa iritare sau dezgust dacă muzica nu este plăcută sau înţeleasă de către ascultător.
Este posibil ca emoţiile declanşate de muzică să fie doar un exemplu care face parte dintr-o categorie mai largă de emoţii relaţionate experienţelor, situaţiilor şi obiectelor care au legătură cu estetica. Auzul face parte din experienţele senzoriale, deci poate declanşa, la bază două emoţii opuse: încantare sau dezgust, depinde de evaluarea făcută de ascultător. Acestea două pot evolua în afecte mai complexe, ca admiraţia şi eventual veneraţie. Trăirea subiectivă nu este totul – uneori muzica declanşează componente cognitive sau comportamentale, în absenţa subiectivului. De asemenea, nu toţi oamenii au un răspuns emoţional în ceea ce priveşte muzica, deoarece declanşarea unei emoţii este un proces fragil care depinde de mai mulţi factori [preferinţe, context, calitatea muzicii etc.].
Efectul muzicii se bazează pe conexiunile puternice dintre centrii memoriei şi cei care procesează muzica. Poate influenţa, în funcţie de ritm, tempo, melodie, armonie, şi intensitate, diverse procese psihice. S-a constatat efectul pozitiv al muzicii baroce asupra memoriei semantice, în special. Atenţia concentrată este menţinută pe o perioadă mai lungă de timp în cazul muzicii ritmice. Neagu-Simon [2010] a atribuit impactului psihosomatic al muzicii şapte funcţii:
  1. emoţională, împărţită în funcţiile cathartica/relaxanta şi activatoare/energetică;
  2. cognitivă, care trasmite mesaje inteligibile;
  3. fiziologică, care produce modificări neurofiziologice inductoare prin releu psihosomatic ale unor modificări somato-viscerale;
  4. pedagogică, ce ajută procesele învăţării şi memorării şi relaxează intelectul — de exemplu, în boala Alzheimer, abilitatea de orientare spatio-temporală şi învăţarea sunt îmbunătăţite;
  5. socială, care influenţează comunicarea interindividuala şi de grup;
  6. terapeutică, când are un efect de diminuare sau eliminare a stresului cu eliberare de endorfine şi efect antialgic, sau stimularea sau liniştirea unor funcţii afectate de tulburare sau boală;
  7. divertisment, ce are un rol profilactic.
Muzica are un efect pozitiv în cel puţin următoarele afecţiuni psihiatrice: depresie, sindroamele nevrotice, şi psihoze. De asemenea, are efecte anxiolitice, sedative, stimulante, securizante, euforizante, scade nevoia de drog a toxicomanilor, îmbunătăţeşte capacitatea de introspecţie şi relaţiile interumane [bazate pe comunicare], stimulează imaginaţia. La nivel somatic, acţionează apupra durerilor nesistematizate, scăderii apetitului, cefaleei etc. La nivel fizic, sunetele afectează presiunea sanguină, pulsul, circulaţia, funcţionarea creierului şi a metabolismului. De asemenea, sunetele pot muta individul din starea beta a creierului( specifică stării de veghe ) -  în starea alfa (specifică stării de meditaţie, relaxare). 
 Muzica cu un ritm de 60 de bătăi/minut creşte activitatea alfa cu 6% şi scade activitatea beta cu 6%. Totodată, muzica şi cuvintele afectează structură moleculară a apei, deci şi a corpului uman, deoarece acesta conţine între 60 şi 70% apă. Muzica barocă de 60 de bătăi pe minut deschide un canal de comunicare către subconştient, extinde memoria şi armonizează cele două emisfere cerebrale. Când celulele “gri” ale creierului au un potenţial electric scăzut, apar efectele stresului. Sunetele cu o frecvenţă înaltă [5000-8000 Hz, cele mai eficiente fiind de 8000 Hz], prin intermediul celulelor Corti, energizează creierul şi relaxează tensiunea musculară. De exemplu, tempoul muzicii lui Mozart la frecvenţe înalte, în timpul învăţării, are ca efect un impuls puternic de energie a cortexului cerebral.

Muzica cea mai bogată în sunete cu frecvenţe înalte este cea a lui Mozart. De asemenea, sub acţiunea muzicii sunt activaţi foarte mulţi neuroni, părţi însemnate ale scoarţei cerebrale, astfel în muzica pop [deci accesibilă] se activează sub 50% din scoarţa cerebrală, în timp ce muzica clasică ajunge până la 90% — numai muzica lui Mozart atingând 100%. S-a constatat că sunetele joase din muzica rock drenează creierul de energie.


6/26/2012

O scrisoare...pierduta de ponta


Scrisoare deschisa adresata dlui Prim Ministru Victor Ponta







Dle Prim Ministru Victor Ponta




Ne aflam intr-o situatie imposibila, in care ochii intregii lumi sunt atintiti asupra Romaniei. Intr-un context rusinos, nu de mandrie.

Dincolo de acuzele dv. cu „atacuri urate si murdare” sta fapta in sine, recunoscuta si de dv.: ati plagiat zeci de pagini fara a respecta cutumele internationale in materie de citare. Scuza ca in 2003 nu erau in vigoare este ridicola.
Renuntarea la titlul de doctor nu este suficienta. Incasarea unor venituri salariale in baza acestui titlu va duce in sfera juridica de „fals intelectual”, pe care un procuror trebuie s-o cunoasca foarte bine.
Cel mai grav. Un val de dispret, desconsiderare  si  umilire se revarsa peste cercetarea si societatea universitara din Romania. Nu toti universitarii si cercetatorii romani sunt ca dv. Atunci, de ce sa sufere cu totii oprobriul comunitatii si opiniei publice internationale? Din cauza catorva, ministri si acum chiar premierul Romaniei?
Cred ca sunteti constient de faptul ca scandalul se va rostogoli si se va amplifica pe zi ce trece. Comunitatea stiintifica nu tolereaza asa ceva.
Faceti un bine Romaniei si dv. Demisionati acum, cat inca nu este prea tarziu, inainte ca raul facut  Romaniei sa devina ireparabil.
  1. Prof. Stefan Vlaston, Presedinte EDU CER
  2. Prof. Dr. Cristian Silvestru Babes-Bolyai University, Membru Corespondent al Academiei Romane
  3. Prof. Univ. Dr. Alina Zamfir, Univ. Aurel Vlaicu, Arad
  4. dr.Veturia Chiroiu, CS1 Institutul de Mecanica Solidelor, Bucuresti
  5. dr.Ligia Munteanu,CS1 Institutul de Mecanica Solidelor, Bucuresti
  6. dr. Valeria Mosnegutu, CS, Institutul de Mecanica Solidelor, Bucuresti
  7. Prof. Virgil-Florin Duma, PhD Aurel Vlaicu University of Arad
  8. Prof. Dr. Vlad Codrea Universitatea Babes-Bolyai Departamentul de Geologie
  9. Prof.Dr. Corina Ionescu- UBB Cluj-Napoca
  10. dr. Sorana Ionescu, lector, Universitatea din Bucuresti
  11. Prof.dr. Ioan Grosu , Disciplina Fizica , UMF Iasi
  12. Prof. Univ Dr. Marian Ivan, Univ. Bucuresti
  13. Ec. Badita Sebastian, membru fondator EDU CER
  14. Traian Emanuel Abrudan, Institutul de Telecomunicatii, Universitatea din Porto, Portugalia. Cercetator stiintific senior.
  15. Prof. Ioan Pop, UBB Cluj-Napoca
  16. drd. fiz. Iulian Girip, Institutul de Mecanica Solidelor, Bucuresti
  17. Gheorghe (George) DUMITRU,  MD, PhD, Constanta
18.Dr. Nicolae Mihai, CS III, Academia Romana, Institutul de Cercetari Socio-Umane “C.S.Nicolaescu-Plopsor”, Craiova
19.Prof. Univ. Dr. Gigel Militaru
20. Prof.dr. Maria Radoane Universitatea Stefan cel Mare Suceava
21. Prof. Univ. Dr. Marian Muresan, Universitatea Babes Bolyai, Cluj Napoca
22. Virgil Alexandru Iordache, lector la Universitatea din București, Facultatea de Biologie.
23. Aldo-Cristinel Hanek,  inginer  78048 Germania
24. Mircea Vulpe, absolvent masterat (MSc) la LSE
25. Dr. Bogdan Constantinescu, cercetator stiintific 1, Institutul de Fizica si Inginerie Nucleara “Horia Hulubei”
26. Dr Ruxandra Trandafoiu, Senior Lecturer, Edge Hill University, UK
27. Florea Ioncioaia, conferentiar doctor, Universitatea `Alexandru-Ioan Cuza` Iasi
28.Dr. Rodica Pena,  Forest Botany and Tree Physiology Institute, Göttingen University, Germany
29. Dr. Vladimir Pena, Group leader at the Max-Planck Institute of Biophysical Chemistry, Göttingen, Germany
30. dr. Aurel Persoiu, CS II, Universitatea Stefan cel Mare Suceava
31. Dr. Octavian Micu, CS III la Institutul de Stiinte Spatiale, Bucuresti-Magurele
32. dr. ing. Daniel Baldovin Romanian Academy, Institute of Solid Mechanics

Sursa: http://www.contributors.ro/fara-categorie/scrisoare-deschisa-adresata-dlui-prim-ministru-victor-ponta/

Cele cinci regrete in fata mortii


Am gasit pe un blog cele cinci regrete pe care le au oamenii pe patul de moarte. Sunt reale, fiindca doua dintre ele le-am auzit eu insami de la tatal meu. 
Am trecut - in ultimii patru ani - de cateva ori pe langa moarte, si pentru ca am scapat, cu fiecare fior rece pe care apropierea mortii mi l-a dat, am imbunatatit ceva in viata mea. Nu pot spune ca sunt pregatita sufleteste sa mor, dar daca ar fi sa mor regretele de mai jos nu le mai am, au fost consumate la fiecare intalnire cu moartea. 



Cele cinci regrete 

Lucrez de foarte multi ani in ingrijire paliativa. Multi dintre pacientii mei erau dintre aceia care mai aveau foarte putin de trait si care se retrageau acasa sa moara. Am fost alaturi de ei in ultimele lor 3 pana la 12 saptamani din viata.

Oamenii se schimba si se dezvolta foarte mult atunci cand se confrunta cu propria mortalitate. Am invatat astfel sa nu subestimez capacitatea oamenilor de schimbare si dezvoltare. Cateva schimbari sunt insa fenomenale. Fiecare dintre ei au experimentat o varietate de emotii, cum era de asteptat, negatii, frica, furie, remuscari, din nou negatii si in final acceptare. Fiecare pacient si-a gasit in final pacea si linistea interioara inainte de a pleca definitiv.

Cand au fost intrebati despre regretele pa care le au sau ce ar fi facut diferit in viata lor, raspunsurile au convers catre aceleasi teme: 

1. As fi dorit sa am curajul sa traiesc viata asa cum mi-am dorit eu si nu viata pe care altii au asteptat-o de la mine. 

Acesta este unul dintre cele mai comune regrete. Cand oamenii realizeaza ca viata lor este pe sfarsite, se uita in urma si descopera cate vise si dorinte personale raman neimplinite. Majoriatatea oamenilor nu au atins nici macar jumatate din visele si dorintele lor si vor pleca din aceasta viata stiind foarte bine ca a fost numai alegerea lor.

Este foarte important sa incerci sa iti implinesti cateva dintre visele pe care le ai. Pentru ca in momentul in care iti vei pierde sanatatea va fi prea tarziu. Sanatatea aduce libertate si majoritatea realizeaza acest lucru doar atunci cand nu o mai au.

2. As fi vrut sa nu muncesc atat de mult. 

Acest regret vine de la fiecare barbat pe care l-am asistat. Barbatii pierd perioada copilariei alaturi de copii si in compania sotiei. Femeile mentioneaza si ele acest regret, desi majoritatea, fiind din generatii varstnice, nu erau pilonii principali de intretinere ai familiei. Toti barbatii pe care i-am asistat au regretat enorm ca au petrecut majoritatea timpului lor muncind.

Simplificandu-ti viata si facand alegeri constiente este posibil sa realizezi ca nu ai nevoie de veniturile curente si de stilul de viata de care crezi ca esti dependent. Oferindu-ti mai mult spatiu in propria viata, vei deveni mai fericit si mai deschis catre noi oportunitati, unele care se vor potrivi mai bine cu noul stil de viata.


3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim convingerile. 

Multi oameni isi reprima convingerile pentru a metine confortul cu ceilalti. In consecinta ei se multumesc cu o existenta cuminte, de mijloc, si nu devin ceea ce ar fi fost capabili sa devina. Multi dezvolta boli legate de amaraciunea si resentimentele pe care le traiesc.
Nu putem controla reactiile celorlalti. Totusi, chiar daca oamenii vor reactiona diferit atunci cand ne vom exprima onest convingerile, relatia se va aseza pe un nivel corect si sanatos. Iar daca acest lucru nu se va intampla, cel putin veti elimina relatiile nesanatoase din viata voastra. In ambele cazuri sunteti castigatori. 

4. As fi vrut sa pastrez legaturile cu prietenii. 

De multe ori oameni nu realizeaza beneficiile pe care prieteniile adevarate si de lunga durata le au asupra lor decat atunci cand este prea tarziu. Multi dintre ei au devenit atat de prinsi in propriile vieti incat lasa “prieteniile de aur” sa adoarma cu anii. Sunt atat de multe regrete despre lipsa de timp si implicare pentru intretinerea prieteniilor. In ultimele clipe de viata toti simt lipsa prietenilor.
Este deja comun ca toti cei care au o viata agitata si ocupata sa lasa prieteniile sa adoarma. Dar cand te confrunti cu finalul vietii, detaliile materiale ale vietii nu mai conteaza. Oamenii isi doresc sa isi lase in ordine situatiile financiare pe cat posibil. Dar nu bani sau statutul sunt ceea ce-i preocupa cu adevarat. Ei vor sa lase lucrurile in ordine pentru cei pe care ii iubesc cu adevarat. De multe ori insa ei sunt prea bolnavi ca sa mai indeplineasca si aceste ultime sarcini. In final totul se rezuma la dragoste si la relatii si este tot ce mai ramane in ultimele saptamani de viata. 


5. As fi vrut sa imi permit sa fiu mai fericit. 

Surpinzator, acest regret este unul comun. Foarte multi nu realizeaza decat la sfarsit ca fericirea este o chestiune de alegere personala. Ei au ramas ancorati in tabieturi si obiceiuri invechite. Asa numitul “confort” al familiaritatii le-a inundat propriile emotii si viata materiala. Frica de schimbare i-a facut sa se prefaca fata de altii si fata de ei insisi ca sunt fericiti.Dar in sufletele lor si-ar fi dorit sa rada mai mult si sa isi traiasca viata cu adevarat.
Cand esti pe patul de moarte ceea ce cred altii despre tine este departe de a mai fi o preocupare. Cat de frumos trebuie sa fie sa poti sa te schimbi si sa fii fericit cu mult inainte de moarte. 


Viata este o alegere. Este VIATA TA. Alege constient, alege intelept, alege cinstit. Alege fericirea.

E revoluţie la Ploieşti, bibicule! E ANUL CARAGIALE!



Comediile lui Caragiale 

în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu


Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949, la Teatrul Național din București. • 17 septembrie 1948: premiera cu O scrisoare pierdută. • 18 septembrie 1949: premiera O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu. • 25 aprilie 1951: D’ale carnavalului, premieră. • 4 februarie 1952: premiera cu O noapte furtunoasă și Conu Leonida față cu reacțiunea. • Premierele radiofonice: 28 decembrie 1951, D’ale carnavalului; 20 ianuarie 1952, O noapte furtunoasă;  25 ianuarie 1952: Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate: Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere; 30 ianuarie 1952: O scrisoare pierdută.
Se împlinesc astăzi, 30.ian.2012, 60 de ani de la difuzarea în premieră a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, înregistrare din prima serie a montărilor caragialiene care poartă semnătura marelui regizor la Teatrul Național Radiofonic.
Pentru a vă oferi date edificatoare despre această primă transmisie cu înregistrarea pe bandă magnetică a comediei O scrisoare pierdută, se cuvine reamintit contextul în care a fost realizată seria radiofonică în discuție, cu ocazia centenarului nașterii lui I. L. Caragiale, 1952 (atunci se considera ca dată a nașterii ziua de 30 ianuarie 1852; astăzi, după descoperirea certificatului de botez la Arhivele Statului, în anii 1970, mulți cercetători admit ambele date, 30 ianuarie sau 1 februarie 1852, ca posibile; v. și Dicţionarul General al Literaturii Române, sub egida Academiei Române, vol. II, C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004).
Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii, ca și înregistrarea lor la Teatrul Radiofonic – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.
Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Farfuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache. El era anunţat pe afiş la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.
După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Aristizza Romanescu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.
În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Alexandru Giugaru (Iancu Pampon), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.
Contextul în care au fost realizate variantele radiofonice ale acestor spectacole neegalate poate fi refăcut din documentele existente în arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. După trei ani de întrerupere, în toamna lui 1951 reapare revista săptămânală „Programul de radio”, editată de Comitetul de Radio de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. În nr. 7 din 23 decembrie, pe pagina I apare o informaţie despre operele lui Caragiale la microfon. Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri, pentru sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Caragiale, „se instituie Comitetul Naţional Jubiliar care are sarcina de a conduce şi lua toate măsurile în legătură cu sărbătorirea acestei aniversări. În cinstea centenarului lui Caragiale, emisiunea Teatru la microfon va prezenta ascultătorilor câteva dintre cele mai reprezentative opere ale marelui scriitor şi dramaturg. Astfel, vineri 28 decembrie, la orele 22,20, va fi difuzată cunoscuta comedie «D’ale carnavalului» iar în cursul lunii ianuarie 1952 vor fi transmise comediile «O noapte furtunoasă», «O scrisoare pierdută», «Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea» şi mai multe schiţe ale lui I. L. Caragiale. Lucrările marelui clasic vor fi interpretate la microfon de cei mai de seamă maeştri ai scenei noastre.”
Într-o altă pagină, la rubrica „Teatru la microfon”, publicaţia anunţa că miercuri 26 decembrie se va transmite comedia Văduva isteaţă de Carlo Goldoni în regia lui Sică Alexandrescu iar duminică 30 decembrie, scenariul Tudor Vladimirescu, avându-l în rolul titular pe artistul poporului Nicolae Bălţăţeanu. Dacă au fost înregistrate şi nu transmise în direct, benzile nu s-au păstrat.
D’ale carnavalului s-a transmis pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova, în ziua (28 decembrie 1951) şi la ora anunţate. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Alexandru Ghibericon, Ionescu Horaţiu, Cella Dima, Carmen Stănescu, Zizi Petrescu ş.a. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În raportul de emisie, Raport critic al programelor, cum se numea atunci, citim că piesa s-a difuzat după Radiojurnalul de la ora 22,00, care a durat 19 minute, fiind descris astfel: „Conţinut bogat, înlănţuirea problemelor, justă. De remarcat că se dă o mare importanţă ştirilor culturale, ca de obicei. Ştiri sportive, foarte diferite. Redactare corectă. Crainicii Florescu, Cosac citesc bine frazat, fluent, corect. Sfârşitul, 22,19.”
Despre D’ale carnavalului, meticulosul responsabil literar notează: „Prezentarea, just întocmită. Interpretarea excelentă reuşeşte să scoată în evidenţă binecunoscutele calităţi ale marelui nostru comic. Indicaţiile scenice sunt citite de crainic cu un ton potrivit. Regia, bună; tehnica, normală. Sfârşitul: 23,39.” După piesă, o completare muzicală: Trei preludii de Chopin, 10 minute.
Distribuţia acestei primei versiuni radiofonice cu D’ale carnavalului (a doua datorată lui Sică Alexandrescu datează din 1961), aduce o modificare importantă faţă de cea a premierei de la Naţional: în locul lui Giugaru, în rolul lui Iancu Pampon joacă Alexandru Ghibericon. Alte schimbări vizează rolurile episodice: Zizi Petrescu (O mască), Puiu Mirea (Un chelner). Comentatorul: Horia Şerbănescu, pe care îl ascultăm în aceeaşi ipostază şi înConu Leonida. Înregistrarea a fost făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, avându-l ca regizor tehnic pe inginerul George Buican iar regizor de studio, Ion Vova. Datele exacte ale înregistrării celorlalte trei piese nu se cunosc, dar e de presupus că două dintre ele (O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută) nu au fost înregistrate la sfârşitul lui decembrie 1951, ci în ianuarie 1952. Pe banda care păstrează înregistrarea comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi a celor Trei schiţe dramatizate, crainicul anunţă că Emisiunea I. L. Caragiale a fost înregistrată în 1951, ea difuzându-se, după cum ştim din arhivă, în 25 ianuarie 1952. Datarea este fără îndoială indubitabilă.
Evocându-l pe Birlic într-un Profil teatral difuzat după moartea marelui actor, în 1970, Sică Alexandrescu afirma: „În D’ale carnavalului, Crăcănel al lui Birlic, unde el a împletit lacrima cu zâmbetul, va rămâne un exemplu de convingerea cu care trebuie jucată farsa.”
Numărul 11 al „Programului de radio”, datat 21 ianuarie 1952, publica pe prima pagină o notă cu titlul În întâmpinarea centenarului I. L. Caragiale, informând despre transmiterea pe 25 ianuarie a comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea, urmată de patru schiţe scenarizate. Apoi, „din schiţele marelui scriitor, marţi 22 ianuarie, orele 11,40, «Premiul întâi», satiră a şcoalei burgheze iar sâmbătă 26 ianuarie, orele 21,25, pe Radio Bucureşti 1 şi Craiova, «Triumful talentului». În emisiunea de joi 24 ianuarie, orele 15,15, pe Radio România şi Bucureşti 2 vom transmite basmul «Făt-Frumos cu moţu-n frunte» [traducere a lui Caragiale după Charles Perrault, n.n.].” E greu de ştiut dacă aceste schiţe au fost înregistrate pe bandă sau citite în direct.
Duminică 20 ianuarie 1952, ora 17,00, postul Radio Bucureşti 1: O noapte furtunoasă după un program muzical „la cererea fruntaşilor în producţie aflaţi la Casa de odihnă «7 Noiembrie» din Predeal”. Consemnarea din raportul de emisie este amănunţită, în culoarea defunctei epoci, dar cu superlativele meritate de montarea Sică Alexandrescu: „Se difuzează «O noapte furtunoasă» de Ion Luca Caragiale. Cele câteva cuvinte de la început despre Caragiale ca om şi autor, despre societatea în mijlocul căreia a trăit şi împotriva căreia a luptat, sunt just orientate politic, simplu, accesibil redactate. Sceneta lui Nicolae Kiriţescu, care urmează după aceea, evocă deosebit de viu, caracteristic, momentul solemn de la Academie, când, în 1891, burghezo-moşierimea refuză premierea operei lui Caragiale cu Premiul HeliadeRădulescu. Dialogul e bine condus, personajele se conturează precis prin cele ce spun. Interpretarea foarte bună, cu multă naturaleţe. Se remarcă Ciprian (Sion) şi Gion (Sturdza) prin autenticitatea cu care îşi rostesc punctele de vedere împotriva premierii, făcându-te parcă să vezi tipurile marilor moşieri şi politicieni care conduceau în trecut ţara. Comedia lui Caragiale «O noapte furtunoasă» este difuzată într-o distribuţie şi interpretare excelente. Stilul caragialesc este redat cu puritate, simplu, fără exagerările interpretării din trecut şi fără nuanţele ieftine de mahala ale acesteia. Emisiunea teatrală din această seară este plăcută, atractivă şi cred că a corespuns scopului propus, acela de a contribui la sărbătorirea marelui nostru dramaturg realist. Se termină la 18,35, cu 10 minute înainte.” Urmează aproape 25 de minute de melodii populare româneşti. Cronometrul responsabil este neiertător notând că programul muzical a început la ora 18, 35 de minute şi 30 de secunde.
Pentru minunata versiune de pe scena undelor, Sică Alexandrescu preia aproape integral prima distribuţie de la Teatrul Naţional, cu Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache, Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian (Spiridon), Silvia Dumitrescu-Timică (Veta), Victoria Mierlescu (Ziţa). Regia tehnică poartă semnătura inginerului Lucian Ionescu.
Doar cinci zile aveau să treacă până la premiera cuConu Leonida faţă cu reacţiunea şi cele Trei schiţescenarizate (nu patru cum se anunţa în revistă):Arendaşul român (cu Alex. Giugaru, Gh. Ciprian, Niky Atanasiu, Radu Beligan), Lanţul slăbiciunilor (cu Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Cella Dima), Tren de plăcere (în distribuţie: Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Cella Dima, Niky Atanasiu, Sonia Cluceru), tot în regia lui Sică Alexandrescu: vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20 la Radio Bucureşti 1, evident după Radiojurnal, considerat în raport „variat, înlănţuirea programelor, justă. Crainicii Speranţă, Stieber au făcut o bună lectură. Crainicul Speranţă are o bâlbâială la pagina 18, crainica Stieber are o ezitare la pagina 30 iar la pagina 32 citeşte «cultără» în loc de «cultură».” Grele vremuri! Nici emisiunea de teatru nu e ferită de observaţii critice: „Prezentarea în general substanţială şi justă. Totuşi, în schiţa «Tren de plăcere» nu reliefează destul de exact ideea principală, spunând că denunţă imoralitatea familiei burgheze. S-a transmis piesa într-un act «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». În continuare s-au transmis schiţele «Arendaşul român», «Lanţul slăbiciunilor» şi «Tren de plăcere». Atât piesa cât şi schiţa s-au bucurat de o interpretare excelentă. Ar fi trebuit însă ca între piesă şi reprezentarea schiţelor să fie puţină pauză, nu să se intre pe nerăsuflate dintr-una într-alta. Înregistrări clare. S-a terminat cu 5 minute înainte. În completare, s-au transmis o melodie populară românească, numerele câştigătoare la Loto central şi semnal. Programul zilei se încheie cu cântece pe versurile poeţilor noştri.”
Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta).
Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20,00. Pentru curiozitatea dvs. desprind din raportul de emisie: în emisiunea în limba maghiară, care a precedat capodopera interpretativă, a fost transmisă partea a IV-a a Scrisorii pierdute în versiunea artiştilor Teatrului Secuiesc din Târgu Mureş. Se consemnează o depăşire de 2 minute şi 30 de secunde. La 20,03, Teatru la microfon, două ore, „intră cu trei minute mai târziu din cauza emisiunii maghiare: transmisia piesei «Scrisoareapierdută» de I. L. Caragiale. Alegerea piesei era mai potrivită în cadrul sărbătoririi marelui scriitor. Interpretarea a fost valoroasă, personagiile s-au conturat cu claritate, sugestiv. Atmosfera caragialească a fost cu succes realizată, în perfect acord al interpreţilor. Unele aspecte şarjate a avut Finteşteanu (Farfuridi), în actul al III-lea, discursul său. Explicaţiile crainicului, discrete, completează bine desfăşurarea piesei. Cred că ar fi fost mai bine să se dea ascultătorului şi distribuţia, aşa cum se face obişnuit, fiecare personagiu cu interpretul său. Este de presupus că mai sunt ascultători cari n-au avut ocazia să cunoască până acum piesa, încât menţionarea parţială doar a interpreţilor nu i-a putut lămuri, servind doar unei părţi din massa ascultătorilor, ceea ce nu este just şi nici în acord cu înaltul rol educativ al instituţiei noastre. Imprimarea a fost foarte clară, perfect accesibilă, de bună calitate, cu excepţia a câtorva ţiuituri. Durata: 2 ore. 22,03: ora exactă. Închiderea emisiunii, normal. Crainica Stieber se bâlbâie la cuvântul 397.” (Probabil anunţarea frecvenţei).
În dactilogramă există şi trei tăieturi cu cerneală neagră. Cineva n-a fost de acord cu adjectivul „discrete”, cu propoziţia despre rolul educativ şi cu menţionarea depăşirii cu 3 minute. Trebuie să recunoaştem însă că observaţia referitoare la absenţa distribuţiei era îndreptăţită.
Faţă de premiera de la Naţional din 17 septembrie 1948, există importante modificări. Criticul Valentin Silvestru remarca în volumul Caligrafii pe cortină(1974): „Spectacolul n-a fost însă niciodată fixat într-un chenar definitiv. Din motive bine chibzuite iar alteori din inexorabilităţi ale destinului, el a fost revăzut mereu schimbându-se la un moment dat chiar elemente importante ale cadrului plastic, în sensul unei stilizări a amănuntelor de epocă. S-a modificat de mai multe ori distribuţia.” La Radio rolul lui Tipătescu este interpretat de Niky Atanasiu, care fusese Caţavencu. Radu Beligan este clasicul pentru noi cei de astăzi, Agamiţă Dandanache iar Birlic, Brânzovenescu. În Caţavencu apare Ion Talianu. Ei vor intra în scenă în aceste roluri pe 10 februarie 1952, în spectacolul festiv al Teatrului Naţional. Neschimbaţi, Alexandru Giugaru (Trahanache), Marcel Anghelescu (Pristanda), Elvira Godeanu (Zoe), Ion Finteşteanu (Farfuridi), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat). Regia tehnică era asigurată de inginerul Lucian Ionescu, regizor de studio era atunci maestrul Ion Vova.
Costin Tuchilă
 © costin tuchilă
Ascultă:


Sursa: http://costintuchila.wordpress.com/2012/01/30/comediile-lui-caragiale-in-viziunea-regizorala-a-lui-sica-alexandrescu/