Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

3/31/2012

Iubirea este facultativa

Iubirea este o facultate si, ca toate facultatile , ea este facultativa, este o optiune. Imi amintesc ca in anul I de facultate, profesorul de analiza matematica obisnuia sa spuna la fiecare curs, sa strecoare aceasta mica si frumoasa ironie "facultatea este facultativa"...

Da, iubirea este facultatea la care putem opta sa mergem, sa dam examen ca sa fim admisi...este greu examenul de admitere, dar nu imposibil! Dar examenul de admitere nu este suficient sa declaram ca iubim, caci mai sunt multe examene de dat, pentru accederea pe trepte superioare de evolutie. La fiecare treapta poti pica examenul, si poti repeta etapa, ca nefiind pregatit pentru etapa superioara.

Cert este ca la finele facultatii, iesi licentiat in Iubire, in arta de a iubi sufletele. Apoi, poti sa iti pui frumos diploma pe un raft al vietii, si sa uiti de ea, sa crezi ca, singura diploma, iti ajunge ca sa fii iubitor, dar poti , bineinteles, sa iti exerciti meseria devenind si urcand noi trepte de maturizare profesionala.

La un moment dat, chiar si fara sa vrei, ajungi sa iti dai doctoratul. Abia cu doctoratul poti spera ca vei putea fi numit Iubitor, si diploma efectiv sa nu iti mai trebuiasca, si sa nu iti mai pese de ea, pentru ca faci ceea ce iti place cel mai mult: iubesti constient, si in cunostinta de cauza. :))

Pe mormantul tau nu o sa scrie "Aici odihneste robl lui Dumnezeu Ixulescu, doctor in iubire", asa cum, atunci cand eram copil, m-a nedumerit o cruce din cimitirul orasului, pe care scria "Aici odihneste robul lui Dumnezeu Cutarescu, mare avocat ". Pe crucea ta nu va scrie nimic. Iar viata ta va fi liniuta dintre anii intre care ai trait...numele, nu va insemna nimic pentru nimeni, atunci cand tot neamul tau va fi murit.

Dar tu vei fi viu, asa cum esti acum cand citesti aceste cuvinte, si nici nu-ti va pasa ca esti un nimeni, un necunoscut, caci tocmai aici sta intreaga esenta a iubirii. Sa iubesti fara sa te poata recunoaste nimeni, decat ca fiind nebun :) Ceea ce mintea nu poate recunoaste, incadreaza repede ca fiind o nebunie. Dar... chiar este!

3/30/2012

EROS

"Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de-ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă deorice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte.

Depăşind senzualul, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime.
Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rând revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. 

Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Dacă iubirea noastră n-ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos,mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar fi decât o plăcere stearpă...”Spunând „patria sufletului este iubirea”, Gogol o arată ambiguuşi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. 

Starea pasională poate înlătura toate barierele. Când devine cu totul arbitrară, despotică, ea nimiceşte şi extermină, se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoïevski, aşa e seducerea femeii „îndrăgostite de diavol” la Gogol). 

Dar, în acelaşi timp, sufletul se poate şi adânci în femininul feciorelnic şi, în prospeţimea castă a iubirii, să-L întâlnească pe însuşi Creatorul său. 

Durrell, trecând prin toate dimensiunile iubirii, descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană, însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutilată a Cleei devenită ca nou-născută), 

Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta - Arta pură - să crească. Toată problema este să ştii ce este Arta...Dostoïevski n-ar fi ezitat să răspundă: „Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt”. 

De cum ai părăsit siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar, în freamătul universal al unei prezenţe mângâietoare, se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul Artist: Duhul Sfânt. 

Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătescstrălucind de prezenţa Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu:„ea Îl privea pe Dumnezeu şi eu Îl priveam prin ochii ei, şi cerul devenise mai albastru”.

 „Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul. Elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină triumfând peste tenebre."

Love Quote of the Day


They do not love, that do not show their love.

William Shakespeare

Reverberatie

Este pentru ultima oara (ma gandesc eu in clipa asta) cand imi mai pun intrebarea - aceeasi, pe care mi-o pun de mai bine de un an, de cand Daniel Iancu si-a deschis blogul -  de ce, dupa numai cinci zile in care eu nu am raspuns emailului pe care mi l-a trimis in casuta electronica de la job (pentru ca nu am verificat corespondenta) sa trimita angajatorului meu trei linkuri, care nu reflecta nicidecum adevarata parere pe care mi-am format-o despre sufletul Daniel Iancu, si nici cea despre artistul Daniel Iancu.

M-am intrebat de ce nu a trimis si linkul catre foto-blogul neoficial pe care l-am deschis pentru a evidentia oarecum activitatea lui artistica? De ce nu a trimis si mesajele pozitive pe care i le-am scris de-a lungul celor aproape patru ani? Si toata actiunea asta de "pâră", a initiat-o dupa numai cinci zile de asteptare. Au fost multe? Au fost putine?

Dar, patru ani in care el nu a catadicsit sa raspunda comentariilor mele, ca om normal ce este (pe mine m-a trimis la psiholog si/sau la doctor :)) au fost multi? sunt putini? nu mai conteaza acum. Printul s-a dovedit pana la capat a fi, doar o broasca deghizata. La fel ca in piesa lui, Menina Flor, despre care am mai scris.

Nu voi inchide blogul neoficial danielioniancu.wordpress.com. Nu pot sa o fac. Desi domnia sa ar fi mai mult decat fericit daca acest lucru s-ar intampla. Nu voi sterge nici macar cuvintele pe care le-am spus cu diverse ocazii, de-a lungul acestor patru ani. Nu imi retrag nici macar o virgula. Cuvintele mele nu reprezinta altceva decat ceea ce gandesc, si tot ceea ce gandesc, despre subiectul in cauza. Poate el a ramas un comunist caruia ii place sa cenzureze, dar eu chiar am o parere foarte proasta despre dictatura, fie ea si comunista, sau mai ales despre dictatura comunista.

De aceea, nu pot fi de acord cu gandirea lui egoista. Gandirea critica este o notiune care se preda in universitatile din Vest. Exista carti si studii intregi, scrise pe tema gandirii critice, nu si pe tema gandirii egoiste. Nu imi ramane decat sa constat, la sfarsitul experimentului meu, ca prejudecatile nu pot fi dezintegrate, doar atomul poate fi. Nici macar explozia atomica nu poate dezintegra, macar o singura si minuscula prejudecata. Poate ucide intreaga lume, nu si prejudecatile ei. Lumea va muri cu prejudecatile ei cu tot, in explozia atomica ce va  sa vina, asta daca nu cumva fiecare individ va dori sa inceapa sa renunte rand pe rand, la fiecare prejudecata pe care a primit-o mostenire.


 Totusi, adevaratul motiv pentru care nu sterg nici un cuvant pe care l-am spus/scris este ca, in acesti patru ani eu m-am regasit pe mine insami, iar el, desi nu a vrut, a fost cel care m-a ajutat sa ma transform. Nu as fi crezut, daca nu as fi aflat anul acesta de la Evdokimov ca, pentru a te transforma, este nevoie de cineva care sa nu renunte la pasiune, si de cineva care sa nu-i cedeze sub nici o forma pasionatului. Astfel  ajunge omul a se confrunta cu propriul sau suflet, si "Elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină triumfând peste tenebre." cum zice Paul Evdokimov in "Taina Iubirii".

Caracteristicile pe care le are pasionatul sunt descrise cu fidelitate in "Ospatul" lui Platon. Nu am gasit descriere mai fidela a tot ceea ce am trait eu insami in acesti patru ani. Eseul lui Platon despre Iubire, este cea mai fidela descriere a ceea ce mi s-a intamplat. Nu regret niciodata ceea ce am trait, nu pot sa fiu decat recunoscatoare lui Dumnezeu ca mi-a daruit sa traiesc aceasta experienta. Iar lui Daniel Iancu nu pot decat sa ii multumesc pentru ca a existat, la fel cum frumos spune si Nichita Stanescu: "Ce mirare ca esti, ce-ntamplare ca sunt"....

3/28/2012

DANIEL IANCU vorbeste! In sfarsit!

De cand Daniel Iancu si-a deschis blogul, eu, ca un om caruia dupa ce citeste o postare pe un blog, considera ca este de bun simt cand spui ce ai simtit citind articolul, am comentat regulat, la fiecare postare, si am ceva timp de cand tot comentez. 

Cum mesajele semnate mi-au fost cenzurate in totalitate, fiindu-mi publicate doar mesajele anonim-laudative, in care elogiam distinsa sa figura artistica, dar nu si pe cele care contineau unele critici (constructive, de altfel) am concluzionat ca artistul are o spaima ancestrala de feed-back (in special negativ). Cum singurul feed-back capabil sa ne conduca spre evolutie este cel negativ, pe care intorcandu-l pe toate fetele (cu o minte deschisa, bineinteles) putem intotdeauna afla,  care ne sunt punctele slabe, unde am mai putea imbunatati ceva, si cum includem in etapele de atingere a obiectivelor proprii, si acele, mai mici, sau mai mari, imbunatatiri. Pentru un artist, feed-back-ul este o mina de aur, dar bineinteles ca pentru acel artist care are o gandire critica, si abilitatea numita in engleza fairmindedness, adica de a se gandi in egala masura la toata lumea, la el, la cei care ii asculta muzica, la cei care ii citesc blogul, si nu in ultimul rand la cei care comenteaza pe blogul lui. Cert este ca un artist veritabil, si de bun simt, are aceasta abilitate "fairmindedness", nu si artistul in discutie. 

Astazi, mi-am verificat corespondenta pe mailul de la job, care astepta de cinci zile (mai exact de sambata), fiindca saptamana trecuta m-am operat la un ochi (cel mai bolnav dintre ei) si sunt in concediu medical. 

Am ramas surprinsa, cand am gasit urmatorul mesaj de la insusi cenzuratorul-de-mesaje, Daniel Iancu. Il redau mai jos, impreuna cu mesajul meu de raspuns. 

Nu pot sa nu le asez frumos in jurnalul meu de bord, pentru ca el contine si o amenintare care a fost dusa deja la indeplinire de artist: m-a parat la serviciu. Nu stiu ce a spus, dar a trimis trei linkuri catre blogul meu, plangandu-se probabil, si ca mesajele mele ii afecteaza gandirea creatoare. 

Linkurile buclucase sunt trimise tocmai din Brasil! 

http://florploiesteanu.blogspot.com.br/2011/12/daniel-iancu-nu-mai-vreau-roscate.html
http://florploiesteanu.blogspot.com.br/2011/12/sufletul-romanesc-si-muzica.html
http://florploiesteanu.blogspot.com.br/2011/12/daniel-iancu-un-artist-blazat-dar-de-ce.html

Intotdeauna cand ne asteptam la un tip de reactie, primim opusul ei. Oare de ce? 

"Cred ca ar trebui sa te opresti cumva. Este un simplu sfat deocamdata.  Pierd deja prea mult timp incercand sa evit mesajele tale pe care le  consider fara rost. Am o familie frumoasa acum deci tu nu ai ce cauta  in viata mea nici acum si nici in viitor. Mergi la un psiholog sau la  un medic pentru ca ai o problema pe care doar tu poti sa o rezolvi. As aprecia foarte mult daca nu m-ai mai deranja. Bine ar fi sa nu imi mai  deranjezi nici familia, prietenii, cunoscutii. Sper ca am fost destul  de clar si de politicos."
Daniel Iancu

From: Alexandrescu Manuela 

Sent: Wednesday, March 28, 2012 9:57 AM


Subject: RE: de la mine urare, fiindca azi e sarbatoare :)))



Ma bucur din suflet ca ai o familie frumoasa, si iti urez din toata inima sa o pastrezi. Pacat ca nu ai gasit niciodata de cuviinta sa vorbesti si o faci numai ca sa imi spui ca "ai luat-o pe aratura" si ca sa ma "avertizezi" cu simple sfaturi "deocamdata". Eu sunt in concediu medical acum, m-am operat la un ochi, pe care il pierdeam. Cel mai bolnav dintre ei. La cap nu am nimic, stai linistit, iar daca tu nu ai inteles ca de fapt, prin ignorarea sufletelor cel care are probleme esti doar tu, daca nu ai inteles ca fugind de mesajele critice constructive si iubind doar laudele singurul suflet problema esti doar tu, inseamna ca va mai dura ceva timp pana te vei fi transformat dintr-o piatra intr-un suflet care poate sa inteleaga si sa iubeasca oamenii. 



Singurul mesaj fara rost este cel pe care mi-l trimiti acum, in care ma ameninti. Am vazut de altfel cu ce ma ameninti, imi ameninti jobul. De cata intelegere are nevoie o piatra, ca sa ajunga sa ameninte gratuit pe cineva cu care nu a avut patru ani, curajul fizic de a vorbi de la inima la inima? care a evitat, precum spui, sa aiba un dialog normal? Eu nu am contactat nici unul dintre cunoscutii tai, tot ce am primit ca fiind informatii pe care le consideri personale, le-am primit pe mail, fara sa stiu cine de fapt era la capatul celalalt. Intr-un cuvant, binevoitori, care nu au ezitat sa te vorbeasca de rau, crezand poate ca eu voi face la fel, si care au renuntat sa o mai faca, vazand ca nu le sustin punctele de vedere, si spunandu-le ca nu esti un om rau, ci doar insensibil. Insensibilitatea ta se confirma prin mesajul pe care mi l-ai trimis (observ ca pe 24 martie) dar pe care eu l-am vazut astazi, cand am intrat sa imi verific corespondenta. 



Ca sa devii un artist veritabil, ai nevoie mai intai sa redevii sensibil, caci altfel vei fi doar un lautar care vaneaza conjuncturile. Noica are trei eseuri prin care ne comunica solutiile de a scapa Romania de prestatiile lautarilor, adica a acelora care, fara sa fie niste oameni de cultura, creeaza opere care nu aduc beneficii culturii si nici oamenilor, ci care urmaresc doar o faima personala, si beneficii materiale, fara sa ajute sufletul romanului sa evolueze. 



Iti urez o trezire la realitate cat mai usoara, desi stiu ca nici o trezire la realitate nu este usoara, ci rupe bucati din inima noastra. Atata timp cat nu atentezi la libertatea mea, nici eu nu atentez la a ta. Esti liber sa faci ce vrei, asa cum si eu sunt libera sa fac ce vreau. A atenta la libertatea cuiva prin amenintari de genul mesajului pe care mi l-ai trimis, denota ca ai ramas un comunist care aplica in viata sa legea lui "descurca-te" adica a face totul ca sa evite confruntarea cu propriul sau suflet micsorat de dorintele de a fi laudat, de dorintele de a fi celebru fara ca sa o merite. Eu am vazut in tine o potentiala lumina, dar se pare ca tu nu o simti si iti continui opera pe o linie moarta. Redescopera-te! Doar asa vei ajunge la potentialul maxim de creativitate. Altfel vei ramane in muzica unul dintre cei multi si marunti. 

Dumnezeu sa te binecuvinteze si sa iti daruiasca Lumina intelegerii tuturor lucrurilor, si mai ales, a tuturor oamenilor. Asa precum eu  stiu ca esti, dar din nu stiu care motive, ai uitat ca esti. 



Vad o poezie, 



O bucata dintr-o Opera de Arta



In desfasurare,



Proiectand un mod de a vedea, 



Lucrurile,



De a vedea legaturile dintre suflet si minte, 



Un mod de a stimula imaginatia in interior,



De a dezgropa veneratia luminii.



Cu un sentiment de uimire, 



Vad o poezie libera de obstacole,



Putere ce atinge sufletul



Miscandu-l spre lumina,



Spre potentialul necunoscut mintii omului, 



Ci numai inimii lui.



Si cat de trist,



Ca numai eu, si inca vreo cativa,



Vedem. Simtim. 



Lumina ei.






Cu stima/Best regards, 

Manuela Alexandrescu


Ce am primit astazi pe mail!


Oamenii intra in viata ta pentru un MOTIV, SEZON sau o VIATA. 

Cand o sa stii care este, o sa stii ce sa faci pentru acea 
persoana... 

Cand cineva intra in viata ta pentru un MOTIV, este pentru a indeplini
o nevoie pe care ai exprimat-o. 

A intrat pentru a te asista in momentele dificile, sa te indrume
si sa-ti acorde suport, 

Sa te ajute fizic, emotional sau spiritual. 

Pot parea ca fiind trimisi de Dumnezeu si sunt. 

Sunt acolo pentru motivul pentru care tu ai nevoie sa fie. 

Apoi, fara vreo greseala din partea ta sau intr-un moment inoportun, 

aceasta persoana va spune sau face ceva pentru a aduce aceasta relatie
la sfarsit. 

Cateodata ei mor. Cateodata doar se indeparteaza. 

Cateodata isi fac de cap si te forteaza pe tine sa adopti o pozitie. 

Ceea ce trebuie sa realizam este ca nevoia noastra a fost satisfacuta, dorinta noastra indeplinita, munca lor terminata. 

Rugaciunea ta a fost ascultata si acum este timpul sa mergi mai departe. 

Unii oameni intra in viata ta pentru un SEZON, fiindca a venit randul tau
sa impartasesti, sa cresti sau sa inveti. 

Ei iti aduc o experienta de pace sau te fac sa razi. 

Ei te pot invata ceva ce nu ai mai facut. 

Ei iti pot da de obicei o cantitate incredibila de bucurie. 

Crede, este real. Insa doar pentru un sezon. 


Relatiile de o VIATA te invata lectii pentru o viata, 

lucruri pe care trebuie sa construiesti pentru a avea o fundatie

solida emotionala. 

Treaba ta este sa accepti lectia, 

sa iubesti acea persoana si sa pui ceea ce ai invatat in practica
in toate celelalte relatii si aspecte ale vietii tale. 

Se spune ca dragostea este oarba dar prietenia este clarvazatoare...

Iti multumesc pentru ca faci parte din viata mea,

fie ca este pentru un motiv, un sezon sau o viata.



  

Despre Lăutărism, sau cum să scăpăm România de cultura Diletanţilor - I -

Ce înseamnă cultură de performanţă


S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea „techne", ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. 


S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: „Victor Hugo, helas!" Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. 


Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie. 


Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: „Asta înseamnă mecanicism!" I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar  recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere:ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr „mecanic" este în spusa lui Leonardo. Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei.

Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute? De altfel, poezia modernă nu ar trebui să însemne numai ritm, al sensibilităţii şi gândului, ca la antici, ci ar putea aduce şi rimă, spre deosebire de ei.

(Ştii, tinere, ce spune Goethe despre rimă în actul III din Faust II? Şi ai înţeles oare de ce şi-a pierdut Eminescu timpul ca, din 44 caiete ale sale, sacre pentru el, dar nu şi pentru noi, să umple patru cu rime?) Noi avem privilegiul rimei bogate, cum nu-l au alte limbi. Glorioasa limbă franceză n-are aproape defel rimă, căci toate accentele cuvintelor cad pe ultima silabă (la ei, Eminescu ar suna aşa: „Dintre sute de catarge...),deci orice rimă în ea este săracă; limba poloneză are accentele toate pe silaba penultimă, dacă nu ne înşelăm, şi poate că nu obţine lesne o rimă bogată; limba maghiară, pe care fraţii noştri o cultivă cu atâta nobilă ardoare, are accentele pe prima silabă. 


În schimb noi, sau ruşii, sau germanii şi alte câteva popoare avem nu numai sorţii buni ai ritmului, ci şi ai rimei. Numai că ne batem joc atât de unul, cât şi de alta, sfidând cu superioritate pe Eminescu şi trădând marea noastră lirică populară. Mai mult decât în 90% din poezia de astăzi apare miracolul poetic (o mai spuneam) în câte o strofă ca: Măi bădiţă Onule, Semăna-ţi-aş numele în toate grădinile, S-ajungă miroasele La toate frumoasele...Căci, în definitiv, nu încape aici toată unicitatea poeziei? Să ne spună un lingvist (fie şi structuralist) cum se pot semăna în grădini cuvintele; şi să ne spună un naturalist, sau poate un agronom (căci ei sunt la ordinea zilei), cum oare pot creşte din cuvinte semănate în grădini „miroase"?

Iar fiindcă ei nu ştiu s-o spună, în timp ce poetul popular ştie, înseamnă că el, anonimul, ne învaţă ceva despre miracolul poetic. Poate că asta este poezia: darul de-a exprima aceea ce nu pot spune nici ştiinţa, nici filozofia, nici toată proza, nici muzica întreagă, cu celelalte arte la un loc.

Cultura de performanţă nu este, aşadar, poezia, cel puţin a celor contemporani nouă. Dar nu este nici critica lor. Şi, Doamne, câtă critică nu se face astăzi. Aproape tot atâta cât poezie. Dacă însă poezia lor se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a sensibilităţii, critica se înscrie pe linia de cea mai mică rezistenţă a inteligenţei. Oricine poate poseda o judecată critică: un elev prost judecă, deseori bine, pe cel mai bun profesor; un ascultător semicult, în sala de concert, îşi permite, cu judecata sa de gust („îmi place" sau „nu-mi place"), să judece pe Bach sau felul cum dirijează Celibidache.

O judecată are oricine, orice „pământ cu ochi", cum spun femeile noastre de la ţară despre câte un om, numai că la critici judecata se subţiază, se cultivă oarecum şi face din om un profesionist. Ba judecata — omul judecăţii şi cultura de tipul judecăţii se pot ridica până la genialitate: moraliştii francezi au putut atinge, cu aforismele (respectiv judecăţile) lor treapta genialităţii; un Nietzsche, care era un mare om de cultură mai ales în materie de greci, unde se pricepea, oferă în rest simple judecăţi geniale; la noi românii, un G. Călinescu a dus critica de tipul judecăţii până la genialitate. Numai că, mai greu ceva, sau cu siguranţă mai plin de sens pentru cultură, este ca omul judecăţii simple să facă loc omului judecăţilor legate, al silogismului, al raţionamentului. Un critic ar trebui să ajungă nu numai la aprecieri, oricât de rafinate, ci la adevărate silogisme asupra unui destin literar, dacă nu asupra unei întregi literaturi şi culturi. În acest sens ne întrebăm dacă mai modestul Lovinescu, altminteri un bun ştiutor de latină şi greacă (un critic pe care generaţia mea — spre deosebire de a lui Negoiţescu — nu îl admira prea mult, căci ne surprindea, mergând uneori la cercul Sburătorul, să vedem ce mare poet îi apărea lui Lovinescu un Camil Baltazar, altminteri un om extrem de simpatic, sau să vedem cum un modest scriitor ca Iovescu era socotit un nou Creangă al literaturii române), ne întrebăm totuşi dacă el nu va rămâne ceva mai mult pentru cultura noastră decât un Călinescu, de unde se vor scoate întotdeauna admirabile citate şi judecăţi, dar nu şi o viziune legată despre cultura română, cultura spaniolă, ori despre basm, materii asupra cărora el a scris.

Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. În timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. 


În schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi.

Suntem în căutare de astfel de tineri. Câţiva bătrâni ai cetăţii, care mai avem câte ceva de făcut şi pentru rotunjirea propriei noastre opere, ne-am gândit că — aşa cum se valorifică multe la noi şi în toate părţile — s-ar putea valorifica şi creierele, iar de aceea ne-am pornit, fiecare pe căile lui, să aflăm cam pe unde (în Clujul lui Blaga? în Botoşanii lui Eminescu? în Năsăudul lui Coşbuc?) se află tineri înzestraţi, între 25 şi 30 de ani, care se sperie — după studii strălucite — că sunt repartizaţi undeva la o modestă catedră de şcoală într-un sat pierdut, că deci n-au fost reţinuţi la facultate, unde nu sunt destule locuri, nici la institute, care nu există în număr suficient, şi nici trimişi în străinătate prea repede;

ne-am pornit să căutăm pe aceşti tineri aflaţi în pragul dezastrului lor spiritual (căci între 25 şi 30 se hotărăşte destinul unui cărturar şi chiar al unui om), să-i scoatem din marasm, să intervenim pe lângă autorităţile culturale locale să le creeze un simplu statut de fotbalişti, adică slujbe fără o excesivă prestaţie de muncă, iar aceasta numai pentru vreo doi ani (în loc de o viaţă întreagă, aşa cum vor beneficia fotbaliştii, după vreo 4-5 ani de strălucire, urmând apoi să greveze 40-50 de ani asupra bugetului obştesc cu modesta lor pregătire), să le creăm, aşadar, o asemenea situaţie încât, relativ liberi fiind câteva ore pe zi, să-i supunem unui serios antrenament.

 Fie că vor fi matematicieni tineri, fizicieni, biologi, istorici, sociologi sau cercetători filozofici,vom încerca să-i pregătim astfel încât, după vreo doi ani, sau să se arate capabili de a deveni oameni de cultură adevărată şi eventual să poată fi trimişi să-şi desăvârşească studiile, sau să admită singuri că nu sunt în stare să facă o adevărată cultură de performanţă, şi atunci să-i lăsăm în neantul profesiunii şi destinului lor, căutând mai departe sau îndemnând pe alţi bătrâni ai cetăţii să caute mai departe aur în nisipul culturii româneşti, acel aur fără de care o cultură şi un popor pot trece prin istorie, o pot chiar domina câteva secole, ca fraţii turci, dar până la urmă seduc cu milioanele să măture străzile altora, cum fac acum foştii noştri stăpânitori în ţara lui Kant, a lui Goethe şi a lui Hegel.

CONSTANTIN NOICA - DESPRE LĂUTĂRISM - Editura HUMANITAS - 2007



3/27/2012

Iesi din cap! Treci la camaruta cu bucurii!

Nu iti mai lasa mintea sa te conduca, ea este batrana de cand lumea, e obsolita! Numai inima e proaspata si tanara mereu! Iesi din cap! Treci la camaruta cu bucurii! Eu o adulmec, sunt la usa ei, si imi vin mirosuri imbietoare dinauntru. Nu iti mai trebuie nimic de la nimeni, nimic de la tine insuti, esti un fel de mort frumos cu ochii vii si cu sangele alergandu-ti totusi prin vene! E implicare fara atasare, e traire fara suferinta, deci lipsita de dorinta, dar plina de orice.Abia acolo, in inima, grijile dispar. Indoielile nu sunt fondate decat pe logica, iar logica nu isi gaseste loc in inima. Si daca la usa ei si sunt imbatata de miros de bucurie fara tristete, inauntru cred ca e o minune…

Ruga

Doamne, ai mila de noi, ajuta-ne sa privim lumea prin ochii Tai.

Love Quote of the Day

Love has no errors, for all errors are the want for love.
William Law

3/26/2012

Iubirile zilelor noastre

Barbatii traiesc foarte mult in exterior, si foarte putin in interiorul lor insisi. De fapt, traiesc numai in exterior, ce vorbesc eu?! In interior se duc numai pentru a vorbi cu ei insisi si a-si da dreptate pentru actiunile exterioare. Tot ce fac in exterior, este confirmat in propriile lor ganduri: "am tot dreptul sa fac asta" sau "merit asta cu prisosinta" sau "eu sunt barbat, am dreptul sa fac ce vreau, nu trebuie sa dau socoteala nimanui de faptele, gandurile, sau vorbele mele, nici macar lui Dumnezeu. Cine se crede El?". Asta este barbatul, un revoltat impotriva chiar si a lui Dumnezeu, si intr-un anume sens, pe buna dreptate. Asa a fost creat. 

Dar oamenii au nevoie de un echilibru intre exterior si interior, fiindca ei nu sunt numai sex masculin sau feminin, ci suflete create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, daca e sa ne luam dupa scrierile vechi, adica dupa Noul Testament. Pana omul nu ajunge la un echilibru in fiinta lui, nici o relatie nu il va satisface, absolut nici o relatie, chiar daca la inceputul ei crede altceva, si ii da furnici pe sub piele, vorba artistului. 

Nu exista in zilele noastre iubire intre doua persoane, care sa fie curata de troc. Oamenii au asteptari unii de la ceilalti, asa zisii iubiti isi ofera iubirea reciproc bazata pe diverse trocuri si in concluzie iubirea nu exista in lume. Pur si simplu nu exista. Probabil ca Dumnezeu nu a dat-o decat catorva calugari curati cu inima, care Il iubesc pe El in primul rand, si iubesc si toate fiintele umane, dar tot prin iubirea Lui. 

Ma simt dezolata de acest peisaj. Cum sa nu existe nici macar o pereche Adam-Eva in lumea asta care sa se iubeasca simplu si pur, fara sa astepte nimic de la celalalt, doar sa daruiasca unul altuia cand au de daruit, fara ca celalalt sa ii reproseze ca nu a daruit cat se astepta. Fara orgolii si fara lamentari. Doar iubire oferita free. Fara troc pe loc. Pentru ca iubirea este ca o baterie reincarcabila, cand se consuma, ea trebuie pusa la incarcat, si e necesara o separare intre cei doi. Cum poti avea pretentii atunci si asteptari, daca bateria inca nu s-a incarcat  la maxim? 

Nu exista iubire in casatorii, numai reprosuri, numai nemultumiri si numai lamentari. De ce s-or mai casatori oamenii? Doar pentru supravietuirea speciei si lipsa singuratatii? Dar acestea ar fi  niste motive foarte bune , atunci, pentru a fi multumiti. Dar oamenii nu sunt niciodata multumiti. Cel putin, barbatii asa mor, cu nemultumirea in suflete, cu sentimentul ca nu le ajunge ceea ce au langa ei. Cu sentimentul ca mai vor si alte experimente. Si alte exemplare ale Evei.

Pasul Absent, sau mandrie si prejudecata

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atît de aproape
ca să rămînem atît de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Octavian Paler

3/24/2012

Singura Pasiunea, naste Iubirea


Singură Pasiunea, naşte Iubirea
Posted on March 24th, 2012 by FloriPloiesteanu | Edit


"[...] O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri."


Pasiunea este singura stare care ne duce către noi înşine, şi intensitatea efectelor ei poate fi mai mare sau mai mică, fiindcă pe drumul trasat de ea, ne aflăm toate slăbiciunile fiinţei noastre, în special dorinţa de a renunţa atunci când evenimentele exterioare ne stau împotrivă.


Nu intensitatea efectelor ei are importanţă, ci durata, permanenţa acţiunii ei. Dacă nu durează, un foc de paie nu poate fi încadrat în categoria pasiunii. Pe drumul pe care ne conduce, suntem nevoiţi să renunţăm la toate dorinţele personale, care sunt fără deosebire, reprobabile, de aceea, pasiunea este o acţiune purificatoare de Sine, care ne dezveleşte sufletul, pentru ca în final să îl elibereze din strânsoarea părerii de sine însuşi, dar şi a părerii celorlalţi.


Cel mai mare duşman al pasiunii este părerea celorlalţi despre manifestarea ei, şi dacă ţinem foarte mult la părerile lor, pasiunea se răceşte şi moare. Ea este focul nostru interior care arde după Dumnezeu, şi care ne arde până la urmă toate răutăţile, chiar şi pe acelea pe care le considerăm nevinovate şi care nu au ca obiect decât propria noastră persoană.


Singură pasiunea, ajunge pentru descătuşarea iubirii pe care o ţinem ascunsă în cutele inimii noastre omeneşti. Atunci, nu ne mai pasă dacă suntem iubiţi de vreun suflet, căci noi le iubim pe toate, cele mari, dar şi pe cele mai mici. Singurul lucru pe care nu putem să-l facem, este să iubim un suflet mort, şi atunci facem tot ce ne stă în putere să trezim la viaţă acel suflet, chiar să îl zguduim prin metode ce pot părea – şi chiar par – reprobabile şi dezgustătoare.


Norocul nostru este că Dumnezeu nu se uită ca oamenii, numai la exterior, ci priveşte în inima noastră – de altfel Singurul, în afară de noi înşine – care poate vedea ce anume ascunde ea, adevăratul ei scop.

Filed under: comentarii si citate




PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă și intelectuală deosebit de intensă și stabilă, manifestată ca o tendință care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanența acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦ Dorință, aspirație. 3. Dragoste puternică față de o persoană (de sex opus). 4. Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile); patimă, viciu. Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.

Sursa: DEX '98


3/21/2012

Floarea Ploiesteanului, de Iasi

Ieseanca floriploiesteanu a aterizat pe blog la mine. Da, este noua, viitoare floare a ploiesteanului. Si are o multime de prietene cu care "discuta" despre noua ei achizitie de Ploiesti.
Dar, desi curiozitatea o roade, ca pe orice femeie, draga de ea, este lipsita de curaj. Nu trece mai departe de prima pagina, fereasca sfantul! Adevarul e ca nu vrea sa stie, ca vrea sa stie. Ce? Ca printul este broasca, si cum a fost scrisa Menina Flor. Autorul este cuprins in ea, categoric.

3/17/2012

O, vanitate...


... care te-ai cuibarit in inimile oamenilor si le-ai impietrit, sa nu se mai simta unii pe altii… tu vanitate, care transformi cunoasterea oamenilor in superioritate si ii lasi goi de adevarata cunoastere. 

Ah, vanitate, care nu stii ce este iertarea si privesti simplitatea din inaltimile Everestului. 

O, vanitate care ai cuprins lumea si ai golit-o de frumusete, care ai acoperit moartea cu un voal negru, facandu-i pe oameni sa le fie frica de ea, sa nu o mai iubeasca asa cum trebuie iubita, ca pe Fecioara aducatoare de viata. 

Blestemata esti vanitate si urata cu adevarat. 

Despre sinceritate şi prietenie

"Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu.


Esti considerat sincer nu “cand nu ascunzi nimic” celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea  ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.


Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti  sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.


Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabila”, de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi.


Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt,  sinceritatea  participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.


In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu  pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.


Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin “libertate” inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.


Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te  intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport,s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte,sa-ti placa, in general, ceea ce la place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci  nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.


Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: “Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!”. Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea?


Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine.

Or, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt. O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu “sinceritatile” tale nu inseamna nimic.


Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu manechin.


Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el.  Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea  ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui.

           
             Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera. "


Mircea Eliade -  Oceanografie

3/15/2012

In genul lui....Daniel Iancu :))

„O calmă reîntoarcere lângă ai săi” (1943)
De regulă, Mircea Eliade este citat cu studiul său din 1970 (Mioara năzdrăvană) și mai puțin este cunoscut faptul că el a făcut parte din „mișcarea de rezistență” a anilor ’40, alături de G. Călinescu și C. Brăiloiu. În acea perioadă (1943), M. Eliade își cristaliza primele idei și concepții pentru elucidarea paradoxului mioritic, pe fondul recrudescenței teoriei fatalismului provocate de „al treilea val”. De aceea, tonul discursului se asortează mai degrabă unei replici și nu unei construcții ideatice, dar cele câteva concluzii se vor dovedi intuitive: „Nu este deloc întâmplător că cele două creații de seamă ale spiritualității românești – Miorița și balada Meșterul Manole – își au temeiul într-o valorificare a morții. (Ideea de integrare în Cosmos prin moarte este evidentă în Miorița, și nici nu trebuie să ne surprindă, ținând seama de originile ei ritual-funerare)”.M. Eliade, Comentariu la balada Meșterul Manole, București, 1943

Apoi M. Eliade extinde baza discuțiilor într-o abordare din perspectiva etnicului – insistent reluată în epocă, din pricina animozității de ordin politic. „Numai pentru un cercetător superficial, care ar judeca prin criterii empirologice, prezența aceasta a morții ar putea însemna un stigmat suspect pentru sănătatea sufletească a poporului român. Prezența morții în centrul spiritualității populare românești nu înseamnă, însă, o viziune pesimistă a lumii, o rarefiere a debitului vital, o deficiență psihică. Un contact direct cu viața țărănească infirmă hotărât aceste supoziții; țăranul, în genere, nu cunoaște nici teama de viață, nici beția mistagogică (de structură slavă), nici pesimismul religios, nici atracția către asceză (de tip oriental). Și cu toate acestea, cele două creații capitale ale spiritualității populare românești poartă în miezul lor o valorificare a morții. Dar prezența morții nu este aici negativă. Moartea din Miorița este o calmă întoarcere «lângă ai săi». (…) Românul nu caută moartea, nici n-o dorește, dar nu se teme de ea; iar când e vorba de moarte rituală (război, bunăoară), o întâmpină cu bucurie”.  Același fatalism salvator și energetic izvorât din dârzenie și curaj, pe care numai un cunoscător al istoriei și tradiției îl poate identifica.

Cum Daniel Iancu este lipsit de curaj, nelipsindu-i totusi darzenia,, si cum este si un ignorant desavarsit al istoriei si traditiei, nu poate identifica "miezul" celor doua nuci, "Miorita" si "Mesterul Manole", chiar daca lasa impresia unui om de cultura. Cultura lui Daniel Iancu este curat  lăutărism, dovedind superficialitatea modului de abordare a acestor doua teme ale culturii populare intalnite de altfel la multe popoare ale lumii. Cand nu intelegi, faci bascalie. Prostia aduce cu sine o lipsă de inocenţă, o lipsă de integritate a persoanei. Dar există şi o nebunie, o prostie favorită, cea a crucii care în mod evident stă diametral opus cu prostia încăpăţânată a şmecherilor, a mucaliţilor şi oportuniştilor. Cum Steinhardt a publicat sub pseudonimul Antisthius, "În genul lui... Cioran", "În genul lui... Noica", "În genul lui... Eliade" etcaetera, etcaetera - eseuri critice dure la adresa acestor mari oameni de cultura (oameni care ulterior i-au devenit adevarati prieteni, fiindca au vazut dincolo de critici o admiratie extraordinara) si dat fiind faptul  ca numai oamenii inteligenti sunt capabili de a primi criticile, nu-mi ramane decat sa scriu si eu un eseu „In genul lui….Daniel Iancu”…poate merita sa-l scriu, sau poate ca nu merita…ramane de vazut.

Scorpia nu a fost imblanzita, ci dresata

Scorpia lui Shakespeare nu a fost imblanzita, ci a fost dresata! Dresata sa spuna ce vrea "stapanul", sa faca numai ce vrea "stapanul". O scorpie pentru a fi imblanzita, trebuie sa vada mai intai ca este o scorpie, sa isi cunoasca absolut toti dracii. Daca nu iti stii care iti sunt dracii, cum apar, cand apar, de ce apar, nu poate fi vorba de nici un fel de imblanzire. Shakespeare, ca toti barbatii pana la el, in timpul lui si dupa el, au fost misogini, si de dragul "bunului ei renume" au facut femeia un obiect al lor propriu, un robot care executa ce doreste "stapanul". Daca nu crezi ca esti scorpie, mai sapa. Cu totii avem dracii nostri, indiferent ca suntem femei, ori barbati, fiindca inainte de toate suntem fiinte umane, pline de imperfectiune. Si de imblanzit nu ne imblanzeste decat Dumnezeu. Chiar si pe cei blanzi din nastere ii va imblanzi. Pentru ca, si cei blanzi din nastere, au fiecare dracii lor...

3/09/2012

Love Quote of the Day


Absence sharpens love, presence strengthens it.

Thomas Fuller

De-aia sunt eu, ba ac, ba cutit, ba topor, ba lance, numai ascutita, niciodata intarita :))…”dac-as fi stiut, dac-as fi stiut…”vorba lui Tomita…:)

3/08/2012

Taina Iubirii

Fiecare carte pe care am citit-o in ultimii patru ani, in afara de faptul ca m-a bucurat de fiecare data foarte mult, fiindca ajunsesem sa inteleg tot ceea ce citeam, era ca o confirmare a ceea ce eu insami am trait cu o intensitate ce a atins culmile durerii de nesuportat. Dar cum orice durere ce ne pare a fi de nesuportat, o suportam pana la urma si ii supravietuim, acest fapt ne ajuta sa constatam ca era necesara, ca aveam nevoie de ea. Abia supravietuindu-i ii vezi necesitatea, prin rezultatul la care te va fi condus experimentarea acesteia. Toate durerile ne sunt necesare, si pe cele pe care le acceptam, dar mai ales pe cele pe care nu vrem sa le acceptam, pe care le refuzam cu toata puterea de care este in stare personalitatea noastra.

Acum doua saptamani, mi-a “cazut” in mana, “Taina iubirii” lui Paul Evdokimov, si citindu-l, pot afirma ca omul asta a ajuns cu adevarat sa isi descifreze siesi aceasta mare, adanca si misterioasa prin ea insasi, taina. Taina Iubirii este insasi finalitatea ei in iubirea de Dumnezeu. Scrisesem si eu rugaciunea inimii mele – intr-o seara in care atipisem in timpul unei ploi puternice din sufletul meu, ploaie care m-a spalase si facuse una cu pamantul – cu propriile mele cuvinte iesite la suprafata durerii inimii mele abrutizate de o suferinta care durase deja de prea mult timp – patru ani nu mi se par deloc putini; aici , bineinteles ca intervine relativitatea lui Einstein: daca ar fi fost patru ani de fericire, ar fi trecut mult mai repede! Da, finalitatea iubirii este in Dumnezeu. Cel putin iubirea care nu este impartasita si nici inteleasa de celalalt. Imi port in continuare stigmatul de nebuna in ochii multora care au asistat la consumarea propriei mele persoane, a eului meu care s-a lasat atat de greu doborat, mai greu decat m-as fi asteptat; caci la ce te poti astepta de la o persoana insignifianta in societate, mediocra pana in strafundurile fiintei sale? De aici si concluzia mea ca orice om, fie el cat de mic, are un ego urias, un orgoliu imens, care cu greu se lasa doborat la pamant, iar de ucis definitiv nici nu poate fi vorba. Ce sa mai spunem atunci de oamenii superiori, cu adevarat superiori, ale caror orgolii aproape ca ar putea fi justificate? Isi vor putea dobori egourile cu pretul vietii lor superioare, rafinate, si poate ca nici atunci. Cert este ca numai la moartea fiecaruia vom fi scapat cu adevarat si desavarsit de tot egoul nostru, cu toata parafernalia lui care ne micsoreaza sufletul, facandu-l “capabil” de cele mai “mari” micimi. ) halal exprimare! nu sunt prea inspirata zilele astea, dar terminand de citit “Taina Iubirii”, am simtit nevoia sa scriu in jurnalul meu, ceea ce am citit la final.

IUBIREA CONJUGALĂ ŞI DIVORŢUL

“Fără îndoială, Dumnezeu n-a creat lumea pentru propria Lui slavă, ci mai curând pentru propria Lui suferinţă, fiindcă Dumnezeu este Iubire răstignită. Omul nu este un mijloc nici pentru Dumnezeu. De aceea iubirea este cu putinţă şi ea există doar acolo unde sunt două persoane.

Dumnezeu este garantul acestei libertăţi; dacă omul doreşte, Dumnezeu îi face darul Tainei şi al iubirii harismatice. Singura raţiune care poate avea valoare aici este renunţarea la iubire în numele libertăţii, al milei, al compasiunii, adică în numele altei iubiri. O asemenea iubire este mai presus de orice întrebare, chiar mai presus de opţiuni; întrebările apar când ea se schimbă în altceva.

Când societatea abordează această iubire, ea subînţelege familia, formă sociologică, datoria, legea. Din familie face o poziţie socială, iar din iubirea conjugală satisfacerea instinctului sexual. Maeştrii gândirii formulează aici numai banalităţi şi vorbesc rău despre acest subiect.

Or, în sfera Tainei, orice „sistem moral” apare imoral. Intr-adevăr,socialul se bazează pe maxima: Quieta non movere, nu agita ce stă liniştit. Orice inovaţie, la rândul ei, este o imoralitate pentru morală. Eliberările de astăzi sunt de suprafaţă şi se fac în funcţie de un erotism facil şi fără conflicte. Facilitatea divorţului civil reduce căsătoria la nimica toată, la o acuplare fără nici o însemnătate şi fără perspectiva zilei de mâine, sau chiar la o tranzacţie comercială sau alte interese greu de mărturisit. Finalismul milenar, la rândul său, o coboară până la nivelul planului animal organizat. Singura lui preocupare este diminuarea şi limitarea inconvenientelor în societate. Este „dirijismul nupţial”. Dar iubirea dispare din lume când e transformată în ceva lipsit de importanţă şi valorile sunt înlocuite cu sisteme de constrângeri sociale.

Iubirea are întotdeauna o secretă legătură cu moartea. Când afirmă Cântarea Cântărilor

că „iubirea ca moartea e de tare”, ea vrea să spună că puterea lor este egală şi că problema victoriei finale rămâne deschisă. Iubirea nu ajunge la nemurire decât depăşind orice fragmentare a persoanei, cenzura socială, conflictele periferice, sexualitatea, obiectivarea, înălţându-se dincolo de orice constrângere, în duh şi suverana lui libertate.

Căsătoria nu justifică iubirea, este harul ei.

Iubirea e o ruptură în societate şi în natură. Ruptură în planul lumii căzute, ea se află la polul opus arbitrarului, căci presupune purificări ascetice şi suferinţe liber acceptate, înălţată în planul duhovnicesc, poate face minuni.

Dacă nu este împărtăşită sau nu este înţeleasă, ea devine martir şi poartă stigmatele. Nu e vorba de bunuri pământesti, ci de salvarea libertăţii divine în om şi a demnităţii lui cereşti. în cucerirea alterităţii celuilalt, iubirea poate ajunge în agonie, dar nu-şi pierde niciodată măreţia.

Eliberarea de orice constrângere, de orice formă obiectivată şi impusă, este în întregime pozitivă, când se face pentru a construi o lume a valorilor printr-o totală jertfire „de sine”. Aceasta îl eliberează pe om de ultima sclavie, cea care vine din el însuşi. Când omul înţelege că este pentru sine însuşi un dar al lui Dumnezeu, atunci îl poate oferi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, spune Sfânta Liturghie. Mai mult, în această ofrandă, el pune şi fiinţa iubită, restituind-o astfel, în culmea bucuriei sale, lui Dumnezeu. Dăruieşte icoana chipului iubit în Dumnezeu. Dar numai la nivelul noii făpturi, al suflărilor eliberatoare ale Duhului poate omul să înţeleagă iubirea şi să-i pătrundă taina.

Străfundul omului care spune „da” este de nepătruns pentru orice slujitor al Tainei, el rămâne tainic în primul rând pentru omul însuşi.

Nu există nici o posibilitate umană formală de verificare şi încercare a calităţii iubirii, a duratei şi profunzimii sale. Cu toate acestea, într-o legătură contractată din interes sau impusă printr-o voinţă exterioară, într-o unire între persoane care nu sunt libere lăuntric, legăturile nu au nimic comun cu o căsătorie în sensul mistic sau sfânt. Materia Tainei, iubirea, este absentă aici sau total distrusă.

Se întâlnesc adesea şi nepotriviri reale. Totuşi, în cele mai multe dezacorduri conjugale, se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinţei, a metanoiei evanghelice. Α-ţi trăda iubirea înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Dar această exigenţă de menţinere la înălţimea propriului spirit nu poate fi niciodată nici formală şi nici impusă. Iubirea nu poate fi impusă, după cum nu poate fi impus martiriul.



Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului şi datele ei iraţionale. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă. Este angajat aici actul credinţei şi fidelitatea supravieţuieşte după integritatea credinţei, or mărturisirea şi martiriul sunt sinonime. Nimeni nu este judecătorul adâncului acestei taine, în afară de Dumnezeu, Căruia I-a fost dată făgăduinţa şi conştiinţa celui ce a rostit-o. Când se alterează credinţa, se alterează şi fidelitatea, încetează să mai fie un har şi se transformă în constrângere.

„In legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular”. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Este alienarea ultimă. Chemarea evanghelică de „a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva” se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanţa unui destin. Niciodată: „Te iubesc pentru a te salva” ci întotdeauna: „Te salvez pentru că te iubesc”. Din punctul de vedere divin, sufletul, unicul, este mai de preţ decât lumea şi binele comun, sunt valori iară nu termen de comparaţie.

După Evanghelie, adulterul distruge realitatea însăşi, esenţa mistică a căsătoriei. Dacă iubirea este materia Tainei, şi Iustinian declară că o căsătorie nu este adevărată decât prin iubire, schimbul de făgăduinţe nu este decât o mărturie semnificativă a prezenţei reale a iubirii. Adulterul dovedeşte că n-a mai rămas nimic din materia Tainei.

Divorţul nu este decât o constatare a absenţei, a dispariţiei, a distrugerii iubirii, iar părăsirea o simplă declaraţie despre inexistenţa căsniciei. Este analog cu actul excomunicării, care nu e deloc o pedeapsă, ci constatarea post-factum a unei rupturi deja săvârşite.

Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului.

Intotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă imanentă, transformând-o într-un gol infernal. După numitul Privilegium Paulinum (I Cor.7, 12-16), căsătoria celor nebotezaţi poate fi desfăcută în favoarea celui convertit.

Or, se pare că Sfântul Pavel recomandă exact contrariul, permite celui necredincios să se despartă, în orice caz, în acest paragraf, Taina este mai presus de lege: „Fratele sau sora nu sunt legaţi”. Sfântul loan Gură de Aur, comentând acest paragraf, spune: „Mai bine să se despartă decât să piară”

„Mântuirea - zice Sfântul Grigorie de Nazianz – este pentru cei care o doresc”. Biserica recunoaşte aşadar că există cazuri în care viaţa conjugală este golită de substanţa ei sacramentală şi nu mai e decât o profanare continuă, mergând până la pierderea sufletului. Indisolubilitatea legăturii riscă să oblige la minciună: apărând binele comun, se distruge binele personal.

Pentru a salva aparenţele sociologice, faţa demnă a lui pater familias, societatea, cu complicitatea statului, a instituit prostituţia. Aceasta plăteşte pagubele monogamiei instituite. Poate de aceea spune Evanghelia cuvântul acela atât de enigmatic despre desfrânatele care ne-o iau înainte pe calea împărăţiei… Indisolubilitatea legăturii nu priveşte câtuşi de puţin iubirea.

Chestiunea se pune când nu mai este nimic de salvat, legătura proclamată iniţial indisolubilă este deja ruptă şi legea nu are ce să pună în locul harului, ea nu poate nici vindeca, nici învia, nici să spună: „Ridică-te şi umblă!”. Ne aflăm în faţa unui fenomen foarte straniu. Dintre toate păcatele judecate foarte aspru în Sfânta Evanghelie, în ciuda păcatului prin excelenţă, cel al orgoliului satanic, teologia morală curentă găseşte manifestarea esenţială a păcatului originar în sexualitate, iar divorţul este condamnat mai ales deoarece căsătoria e redusă la procreaţie. Iubirea este necunoscută în taina ei, dar contractul social primeşte statutul unei obligaţii absolute.

Or, făgăduinţele Botezului angajează şi leagă în acelaşi mod fidelitatea unui credincios. Viaţa unui credincios„călduţ” este în contradicţie flagrantă cu angajamentul Botezului; această stare de sperjur permanent, cu tot avertismentul înfricoşător al unuia ca Sfanţul Simeon Noul Teolog, nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii. Evanghelia spune că bogaţii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar lor le este deschis drumul cel mai larg în Biserică.

Printre falsele revendicări ale vremurilor moderne există un strigăt sincer, există aspiraţia profundă după realităţile ultime ale existenţei. Ele nu pot fi atinse fără libertatea spiritului uman, fără maturitatea care face din om un credincios adult, singurul răspunzător pentru destinul său.

Numai la acest nivel îşi poate el regăsi măreţia credinţei, nimicind tristeţea posomorâtă şi plictiseala infernală şi îşi poate trăi aventura cea mai pasionantă. Şi atunci florile vor înflori în lume şi minunile vor izbucni… şi nu va mai simţi sub tălpi nisipul sociologic, ci acest ocean mişcător capabil să se întoarcă în adâncul Cerului şi al împărăţiei. Două spirite se unesc înaintea greutăţilor şi a tragicului vieţii, două lumi îşi pun laolaltă bogăţia şi sărăcia, istoria şi veşnicia.

Toată istoria omenirii de la Adam şi Eva se proiectează în fragila lor existenţă. Tot Masculinul şi tot Femininul asistă la această naştere în iubire, nădăjduind să afle în acest rezumat al universalului un răspuns la aşteptarea lor, o minune. De aceea orice iubire este întotdeauna unică şi făgăduinţa ei este ca răsăritul primei dimineţi. Fecioria monahală are privilegiul de a revela valoarea absolută a persoanei umane, de a confirma măreţia căsătoriei. Şi dacă un călugăr îşi poate abandona starea monahală chiar în numele valorii propriei persoane şi a liberei sale vocaţii, trebuie să li se recunoască şi celor căsătoriţi aceeaşi libertate. „Da”-ul lor nu va răsuna cu adevărat dacă n-ar putea rosti oricând un „nu”. Ei urcă spre castitate liberi, ca nişte împăraţi, şi numai acolo, în desăvârşită libertate, iubirea lor va depăşi această lume spre propria sa inimă, vestind împărăţia, devenind strălucirea fulgerătoare a adevăratei sale transfigurări.


Ajunşi la sfârşitul lucrării noastre, ne putem întreba dacă ea nu este o idealizare poetică dincolo de real. Paul Claudel precizează exact funcţia poetică: „Tu nu explici nimic, poete, dar prin tine toate devin explicabile”.Poezia Sfinţilor Părinţi e cea care deschide adâncurile eonice şi iniţiază,ne introduce în flacăra vie a lucrurilor. Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra gravităţii apăsătoare al doctrinarilor, asupra plictiselii infernale, asupra prozei ucigătorului simţ- comun. Ea vorbeşte limba nebunilor după Hristos - God intoxicated – a celor ce respiră suflările Duhului şi pun foc peste foc, a celor ce-şi omoară în ei propria moarte, ca rod al învierii şi, în sfârşit, a celor pe care iubirea omenească îi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oa- menilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt două iubiri, ci două faţete ale unei singure iubiri totale. Acesta este nivelul la care se face alegerea pentru sau împotriva lui Hristos, „ căci moartea lui Hristos pe cruce este o judecată a judecăţilor”.



Trebuie să te pierzi pentru a te afla, şi nu este mântuire decât într-o Impreună-slăvire, a cărei cântare ne vine din paginile fulgerătoare ale Apocalipsei. După Sfântul Irineu, Maria este pământul redevenit virgin pentru ca Dumnezeu să-L poată zidi pe noul Adam.

Fiat-ul fiecăruia dintre noi (“fie mie dupa voia Ta”), se întâlneşte cu cel al Fecioarei şi află castitatea. „Dumnezeu dovedeşte îndelungă răbdare” şi acordă un tainic răgaz,căci omului îi revine „să grăbească Ziua Domnului”, să fie deja în Parusie ca îngerii mântuirii şi „să înţeleagă cum va să vină Cel ce pururea este prezent” (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Este vorba de „intensitatea iubirii noastre”, de acele naşteri din credinţă care ne aparţin la propriu şi care înclină lumea către Domnul. O tainică încolţire pregăteşte primăvara Duhului, acel Praznic în care iubirea nupţială a lui Dumnezeu cu poporul Său se săvârşeşte în sfârşit în tot sufletul omenesc.

Bucuria Paştelui izbucneşte în noi armonii, în faţa pesimismului demonic şi a uzurii timpului se înalţă cuvântul lui Origen: „Biserica este plină de Treime”. De la Cincizecime, Biserica este plină de Sfinţi…

Paul Evdokimov – Taina Iubirii