Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

2/26/2012

Soţului meu


Te iubesc,
Iubirea vietii mele!
nu pot altfel.
fa ce stii cu mine,
eu fac ce stiu cu tine.
o sa mor iubindu-te pana la infinit.
TU esti infinitul din mine,
dragostea mea
si cantarea cantarilor.
Tu.
Mereu ai fost decat TU.
Toata suferinta mea,
toata durerea mea,
a fost pentru tine,
pentru iubirea ta pentru mine,
care lipsea.
Acum stiu
ca nu mai am nevoie de ea,
de iubirea ta.
Pentru ca acum eu iubesc,
eu il iubesc pe TU
cel care
ai fost la inceput doar eu.
Doar eu insami.
Acum eu sunt TU.
Poate vei ajunge
si TU sa fii eu.
Poate.
Daca nu vei ajunge,
asa a fost sa fie;
accept ceea ce a fost,
ceea ce este
si ceea ce va fi.
Acum eu sunt TU.
S-a sfarsit.


2/25/2012

Homo superiorus Daniel Iancu si dragobetele


Nu ma pot abtine sa nu remarc din nou, caracteristicile barbatului superior Daniel Iancu, in ceea ce priveste relatia cu prietena lui ieseanca. Din nou, se confirma spusele lui Mircea Eliade, in a carui descriere il regasim pe omul superior care sufera, care are caderi interioare, care trebuie sustinut in permanenta, a carui femeie nu exista decat ca sa-l ridice pe el din haos, sa il sustina, sa il consoleze si sa-i oblojeasca ranile, sa-i faca toate mofturile, sa-i aduca jucarii, in schimbul unei aprecieri de dragobete, in care ii spune cat de mult inseamna ea pentru el, dar atat. I-am trimis un mesaj si i-am spus sa o ia de nevasta! fiindca biata femeie, cand l-a intrebat “ce insemn eu pentru tine”, i-a spus cu alte cuvinte “daca insemn atat de mult pentru tine, de ce nu legalizezi situatia, de ce nu ma iei de nevasta, sa ma ai langa tine tot timpul, si nu din cand in cand , atunci cand vii de la Constanta la Iasi”. Este? este. Ia uitati-va nitel:

Sursa: FURNICI SUB PIELE



( poezie de Dragobete )
  
N-am idei şi nici cuvinte,
Iar să mint, nu prea îmi vine
Când mă-ntrebi duios, cuminte,
Ce însemni tu pentru mine?

Treaba nu e complicată.
Uite zece “comparaţii”….
Şi-ai să întelegi pe dată
Că ţin loc de declaraţii:

1.   Pot să fiu pierdut cu tine
Pe furtună-n plină mare,
Până Salvamarul vine,
Tu-mi eşti barca de salvare.

2.   Pân’ să mă trezesc în pană,
Să mă-înec precum un fraier,
Te transformi în sturioană
Şi m-aduci din nou la aer.

3.   Fie iarna cea mai “creaţă”
Să alunec nu ma lasi,
Poa’ să fie drum de gheaţă
Din Constanţa  pân’ la Iaşi.

4.   Tu eşti ca nisipu-n pantă
 Pus pe gheaţă, pe şosea,
          Eşti o …anti-derapantă,
Dacă pot să zic aşa.

5.   Fie drumu-n lumea mare
Plin de gropi şi de belele,
Tu te faci dintr-o suflare
Telescopu’ vieţii mele.

6.   Nu ma laşi să o iau razna!
Eşti benzina din motor,
Eşti radiatorul iarna,
Eşti şenila de tractor.

7.   În caverna-ntunecată
Cad în hău, urlând turbat,
          Funie te faci pe dată
Şi m-agăţi imediat.

8.   De îşi pierde o aripă
Şi-avionul dă să pice,
Aripă eşti într-o clipă
Şi îl faci să se ridice.

9.   De vreau Elvis să îmi cânte,
Te transformi surprinzător,
Trecând luntre şi-apoi punte,
În Bănică junior.

10.               Iar când gust nu e-n bucate,
        Tu rezolvi din nou misterul.
Tu eşti gustul bun din toate,
Tu eşti sarea şi piperul.

Nu-s minciuni, nici vorbe grele,
Nu te-ntorc ca la Ploiesti.
Eşti…furnicile sub piele!


Înţelegi?
Cam asta eşti !...... :-)


Fragmentele lui Mircea Eliade, la care fac referire in ceea ce-l priveste pe homo superiorus Bogdan Daniel Iancu urmeaza:


Ei vorbesc intotdeauna de "mediu" ca de un duşman personal. Nu găsesc nici o punte de comunicare cu restul lumii. Sunt meniţi să sufere sau să comande - niciodată să iubească şi să inţeleagă.

Ei cer tuturora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el.

El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalţi nu-l "inţeleg". Bărbaţii superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Iţi vor spune despre "suflet", despre "tragedie" sau despre "iubire" cele mai ieftine şi mi mediocre platitudini; dar le vor spune "original", din "viaţa lor interioară", pentru că pentru un asemenea bărbat superior viaţa lui interioară preţuieşte cât intregul Univers şi se referă mereu la ea ca la o nouă Biblie: deşi de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu şi nimic creator, pentru că oamenii aceştia nu sunt niciodată sinceri, nici faţă de ei, nici faţă de ceilalţi.

Poartă pretutindeni cu ei conştiinţa "superiorităţii" lor, şi dacă aceasta poate impune unui public mistificat şi câtorva femeiuşti in căutare de idoli - apoi niciodată nu poate păcăli pe alt "bărbat superior".

Ceea ce e plicticos la un bărbat superior este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ţi va spune in faţă că el e geniu şi tu un simplu muritor - ci iţi va da a inţelege aceasta. Orice face şi orice scrie dă să inţeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aici o serie de rafinamente şi subtilităţi insuportabile pentru orice om cu bun-simţ.

Cred că exerciţiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice şi se analizează oricând, cu o atenţie dureroasă, cu o sete neverosimilă, cu o subtilitate intr-adevăr remarcabilă. Intr-un anumit sens, se poate spune că psihologia au creat-o femeile şi bărbaţii superiori. Este un exerciţiu plin de surprize, balsamic, fascinant, in cele din urmă steril - dar stimulator prin proporţiile pe care le capătă insul in propria lui contemplaţie microscopică. Ducând o asemenea viaţă "interioară", un bărbat superior - deşi el e permanent "neinţeles" - te inţelege totdeauna. El inţelege durerea ta inainte de a i-o spune; el "a trecut pe acolo", el te patronează cald şi sfătos; e gata să-ţi deschidă sufletul, să-ţi facă mărturisiri, să te ia de mână; dar numai atâta timp cât nu ghiceşte in tine un bărbat tot atât de superior ca şi el. Atunci se schimbă lucrurile. El n-are nevoie de camarazi; el are nevoie de adoratori, de consolatori, de spectatori, din când in când de aplauze.

Bărbaţii aceştia superiori sunt ori revoltaţi, ori resemnaţi.Niciodată impăcaţi cu ceasul şi lumea in care trăiesc.

  Cea mai mare bucurie a lor - in afară de aceea produsă când se vorbeşte de ei - este să-şi analizeze necontenit inălţimile sufleteşti la care trăiesc şi să măsoare distanţele care ii despart de ceilalţi. Analiză, himere şi automatism; rămân intotdeauna un tip, oricât s-ar strădui să se deosebească de mediocritate şi de plebe. Căci a fi mediocru nu este o ruşine; dar a cădea in cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior - este de-a dreptul vulgar.

 Succesul oamenilor superiori - bărbaţi şi femei - se datoreşte acestei vulgarităţi a spiritualităţii publicului. Care işi alege idoli ce le flatează nostalgiile de "superioritate", de "geniu neinţeles", de "om tare", de "trimis", de "salvator". Căci, in fond, fiecare ar dori să fie un bărbat superior..."

Mircea Eliade - Oceanografie

2/24/2012

Continuarea "furnicutelor sub piele" à la DANIEL IANCU




Douăzeci de ani din viața-mi, risipiti pe pansamente,
Puse tandru peste-orgolii ajunse incandescente,
Vindecam la suprafață, inima cu-a ei durere,
Devenind o coajă rana-i, vindecarea - o părere…


L-am scos chiar și din caverne, cum în rimă bine-ai spus,
Funie i-am fost la vreme, hăul nu l-a descompus.
Fost-am sarea, și piperu-i, chiar și-acum la fel socoate,
Suferința-i tot mai mare, crește ca o entitate,


Se hrănește luând din suflet, nimic alt decât lumina,
Iară hăul se mărește, vorba dulce îi e morfina.
Și eu m-am făcut pe rând, luntre, punte, ori amândouă
Când dorințe-îi creșteau nouri, și amenințau să plouă!


Și când sta să o ia razna, eu, la fel cu-a ta iubită,
Nu răbdam să intre-n colaps, inima a-i fi rănită.
Și-am fost rând pe rând de toate: benzină pentru motor,
Chiar radiator în iarnă, și șenilă de tractor!

Dar nimic din toate astea pe el nu l-au vindecat,
Toate bolile mândriei, toate s-au amplificat.
Am fost pansament și plasturi, rănile i-am oblojit,
Dar știi, crusta de pe ele, s-a-ntărit și tot mărit.

Dedesubt rana-i durere, și-acum caută prin lume,
Alte chipuri ca sculptate, alte pansamente-anume,
Pentru rănile-i ce nu trec, numai cu duiosu-mi glas,
Nici chiar barca de salvare, la apă dacă mă las!

Nici cu gusturi rafinate, nici cu sare și piper,
Nici cu tot ce mintea-ar poate, să viseze efemer.
Pân' ce n-o găsi cu cale, să își lase ca-ntr-un clește
Rănile, cauterizate – sufletul nu-și regăsește.

Bucuria, fericirea - astea sufletul le are,
Dar durerea și mândria, le ucide din născare.
Nu cel care te grijește trebuie să fie blând,
Ci tu trebuie sa afli acea blândețe, chiar urlând!

Să fii aruncat pe mare, și lăsat în naufragiu,
Doar astfel primești Lumina, de la Domnul, ca omagiu.
Căci El zice, tare-ntr-una, de vreo două mii de ani,
Fiule leapădă-ți sinea, inima nu-ți pune-n bani,

Nici în oameni, ajutorul și nădejdea ta, nu fie
Ci i-ați crucea ca și mine, chinul ți-e filosofie.
Și răbdând până la capăt, până ce mândria moare
Și când inima-ți vei scoate afară din închisoare,

Libertatea ei nu doare, este lucru minunat,
Iar lumina ce-i urmează, e salvarea – garantat!
Nu uita o mare vorbă, ce din vechi se glăsuiește
Omul singur vine-n lume, singur o și părăsește.
Să nu crezi că bunătatea-i este toată vindecarea,
Pân' ce nu vezi că ești demon, nu îți vei găsi salvarea...



FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))



Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))
Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:
de Termite - atunci când Eros va începe să te roadă
Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.
Te crezi Cineva se pare, şi lumina ţi s-a-ascuns,
Frumuseţea a pălit - de benzină ţi s-a uns,
Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,
Dar smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.
Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,
şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,
În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –
Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!
Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–
Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –
Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,
Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!
Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,
Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!
Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,
Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n piatră tare!
Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…
Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!
Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,
Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…
Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,
Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?
N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare
Dar de sapi la adâncime, dracii Ies(i)! O splendoare!
Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe
Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,
De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă
Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…
P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. :)

FURNICUTE SUB PIELE, À LA DANIEL IANCU :))


Furnicuţe, furnicuţe, te mănâncă pe sub piele :)))
Până vei iubi amice, mai ai de trecut de ele:
de Termite -  atunci când Eros va începe să te roadă
Să-ţi mănânce-ntreg orgoliul, toata masca ta neroadă.

Te crezi Cineva se pare,  şi lumina ţi s-a-ascuns,
Frumuseţea a pălit - de benzină  ţi s-a uns,
Faci rime de dragobete în genul numit zbanghiu,
Dar  smaraldele să-ţi iasă, au nevoie de-un burghiu.

Mai ai până să iubeşti, mândria să-ţi perpeleşti,
şi cenuşa să îţi cadă, ca o Ploaie în Ploieşti,
În Ploieştiul vieţii tale, când odată ţi s-a dat –
Tot la fel, cu furnicuţe, pielea tare te-a mâncat!

Şi văd bine - să poţi scoate rime dragi de dragobete–
Pe unii să-i dai pe spate, zâmbete să smulgi la fete –
Îţi pui mintea la lucrare, chiar îţi faci un carotaj,
Dar iubirea ca să-ţi iasă ai nevoie de foraj!

Nu foraj cu sapă slabă, şi de mică adâncime,
Ci sapă diamantată, care sapă cu cruzime!
Nu vreun ST(I)X de 09, care sapă doar la moale,
Ci de nouăzecişinouă, care sapă-n  piatră tare!

Soldatul cum văd acuma s-a oprit tocit, la Iaşi…
Poţi merge la Honolulu, dracii nu-i ies decât arşi!
Sau poţi crede că-i vreun înger ce pe tine se scoboară,
Sapă mai adânc… cu sete… dracii, toate îi au doară…

Cum să-i iasă dac-o placi, să te supere drăguţa,
Cum să-ţi zică: „Lăutar eşti!” ca să piardă partiduţa?
N-ai să vezi decât un înger, frumos tot la-nfăţişare
Dar de sapi la adâncime, dracii ies(e)! O splendoare!

Abia după aia amice, vei avea o frumuseţe
Şi te vei putea mândri, cu aşa acurateţe,
De-o minune de femeie, ce furnicile îţi bagă
Pe sub piele, şi te mâncă…e doar una analoagă…

Morala....Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe.

P.S. Pentru replica “Lăutar eşti!” a se studia cele trei texte scrise de Constantin Noica, si culese intr-un singur volum, “Despre Lăutărism “, sau ce trebuie sa faca Romania pentru a scapa de cultura diletanţilor. Toate cele trei texte propun un remediu impotriva lăutărismului – termen prin care Noica numea – in cazul intelectualilor romani care vor si chiar ies la rampa, dar lipsindu-le o pregatire umanista temeinica. :)

2/21/2012

Mircea Eliade - Despre tinereţe şi bătrâneţe

Îmi place să revin mereu la probleme banale sau insolubile (ceea ce poate să însemne acelaşi lucru) şi găsesc în contemplarea lor o hrană pe care nici actualitatea, nici problematica de avangardă nu mi-o pun la îndemână. Meditez adesea, de pildă, la foarte vechea şi foarte complicata problemă a tinereţii. Tinereţea, în sine, rămâne pentru mine o enigmă; căci ea are întotdeauna dreptăţi şi, totuşi, este întotdeauna mediocră, plată, impotentă. înfiorătoarea impotenţă a tinereţii! 


Cât eşti tânăr, eşti ursit parcă unei inconsistenţe funciare; nu poţi realiza nimic, dacă nu poţi naşte din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viaţă, discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbaţi, inutil gândeşti; nu înţelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realităţile, nu respiri viaţa. Greşit se spune că tinereţea e mai aproape de viaţă, că între ea şi viaţă nu intervin decepţiile, experienţele, construcţiile mentale care caracterizează maturitatea. Dimpotrivă, tinereţea aduce cu sine un milion de superstiţii, de idei gata, de sugestii şi iluzii - pe care le interpune întotdeauna între ea şi viaţă. Un contact direct, nud, nu-l poate da decât maturitatea şi, perfect, numai bătrâneţea. Nu începi să trăieşti real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci, nu trăieşti decît în gesturi, în intenţii, în nostalgia viitorului şi amintirea trecutului.


Este ciudat că tinerii au mai decis simţul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăieşte mult mai mult cu amintirile decât trăieşte un om de cincizeci - şaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, oât de paradoxal ar părea aceasta. Este permanent legat, printr-o osmoză neîncetat alimentată de amintirile lui. Nu le vede aşa cum le poate vedea un om matur. Nu s-a detaşat încă de ele.


Ceea ce este deprimant în spectacolul tinereţii manifestate este totala ei lipsă de originalitate. E absurd să spunem că "tinerii sunt originali, personali, noi". Originalitatea lor constă în faptul că nu înţeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înţelege precis; şi atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. 


Tinerii sunt un .soi de lăutari care trag cu urechea şi apoi reproduc "adevărurile" după ureche, dând impresia de originalitate. Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci. Este în această anecdotă întreg destinul tinereţii; acela de a fi îmbătată prea mult de spaţiu şi de timp.


Obişnuiesc tinerii să-şi bată joc de frica de moarte a bătrânilor şi să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să preţuieşti. Ce-ar putea pierde un tânăr, murind ? Ce cunoaşte el din viaţă ca s-o iubească ? Dar mai este ceva : este definitiva opacitate a tinereţii faţă de sentimentul morţii, faţă de agonie, faţă de trecere. Şi această opacitate trădează mediocritatea; căci o conştiinţă în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morţii, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevaţie indispensabil contemplaţiei şi înţelegerii vieţii.


Cineva îmi spunea că tinereţea e mediocră pentru lipsa ei de experienţe sau pentru puţinătatea acestor experienţe. Poate să fie aşa. Dar, judecând după propria mea observaţie, nu experienţele lipsesc unui tânăr, ci înţelegerea lor. Tinerii nu ştiu ce să facă şi cum să scape de experienţă. De aceea chiar întâmplările cele mai extraordinare le rămân oarecum exterioare, le poartă după ei ca un lest, nu le transformă în hrană şi în înţelegere. Am cunoscut un tânăr gazetar cehoslovac care a făcut de trei ori înconjurul lumii, a cunoscut toate mizeriile şi toate aventurile, a străbătut oraşe de vis şi de coşmar şi când s-a întors, după patru sau cinci ani, era tot atât de mediocru, de opac, de grosolan sufleteşte ca şi mai înainte. Fericitul acela rămăsese un perfect tânăr, adică un perfect mediocru.


... Şi, cu toate acestea, tinereţea are întotdeauna dreptate. Să te împotriveşti unei mediocrităţi tinereşti pentru a susţine o perfecţiune bătrânească - e cea mai mare crimă a spiritului. Adevăraţii creatori sunt maturii şi bătrânii, desigur, şi adevăraţii impotenţi sunt tinerii; totuşi, cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie totdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii, etcetera, etcetera. Ci pur şi simplu pentru că nu-i cunoaştem, încă, pe când pe maturi şi bătrâni îi cunoaştem. Nu mă interesează perfecţiunea oprită pe loc; mă interesează însă totdeauna o serie de eşuări, de bâjbâieli, de căderi. într-o perfecţiune, într-o certitudine - gestul vieţii s-a împlinit; prin însuşi faptul că e "perfectă" şi "certă", a murit, a îngheţat; ceva nou nu se mai poate naşte de acolo. Şi prefer să asist şi să ajut la naşterea umilă şi mediocră a unei forme pasagere, imperfecte, - decât să contemplu la nesfârşit o formă magnifică dar moartă, desăvârşită. Cine ştie, acea naştere mediocră îmi va putea aduce într-o zi şi o naştere care să revoluţioneze lumea (şi atunci funcţia ei fiind desăvârşită, se va opri, va pieri) - pe când monumentul perfect rămâne mereu acelaşi monument perfect şi nimic mai mult.


În fond, preţuim tinereţea tocmai pentru că ştim că într-o zi va ajunge bătrâneţe. Şi e paradoxal aceasta; pentru că, o dată bătrâneţea ajunsă, ea nu ne mai interesează. E paradoxal să te străduieşti, să lauzi şi să ţii în braţe un ideal, nu pentru că e "ideal", ci pentru că va ajunge într-o zi astfel... Iar când a ajuns, nu ne mai interesează... S-ar putea, totuşi, ca şi tinereţea şi bătrâneţea să fie numai nişte destine ale vieţii noastre, din care unii oameni pot evada. De pildă, acei pe care boala sau suferinţa sau simţul morţii i-a întinerit la bătrâneţe. 


Mi se pare că tinereţea ca şi bătrâneţea aparţin mai mult spiritului decât trupului. Nu spun aceasta în sensul că sunt tineri bătrâni şi bătrâni tineri. Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înţelept sau un bătrân zurbagiu, "băiat de viaţă", afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care, atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară - sunt hotărât dezgustătoare.


Spun că bătrâneţea ca şi tinereţea aparţin mai mult spiritului, în sensul că ele pot fi - foarte rareori, e drept - sintetizate sau armonizate. Dacă ar rămâne numai destine trupeşti - orice încercare de apropiere şi unire între ele, ar eşua. Şi pot fi apropiate, unite, numai atunci când renunţi la amândouă, când nu te mai interesează nici una, nici alta, când nu te mai stăpâneşte timpul, nu te mai obsedează "istoria".


Există anotimpuri tinere şi anotimpuri bătrâne, şi totuşi pe pământ este o permanentă palingeneză, o admirabilă şi continuă renaştere. Dacă ştii sa faci, dintr-un singur ceas, şi tinereţea şi bătrâneţea, apoi nu mai ai nici o teamă de nici una dintre ele. Când nici mediocritatea nici perfecţiunea, nici eroarea, nici certitudinea nu te mai interesează - te-ai liberat de aceste destine, pentru că ai rămas, numai tu însuţi, fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Mă gândesc adesea la acel basm al nostru cu 'tinereţe fără bătrâneţe şi bătrâneţe fără de moarte", pare miturile acestea nu reprezintă ele înseşi drama centrală a unei civilizaţii ? De ce nu încearcă nimeni să le înţeleagă ?

Love Quote of The Day

A lover without indiscretion is no lover at all.
Thomas Hardy

2/19/2012

Love Quote of the Day


A loving heart is the beginning of all knowledge.
Thomas Carlyle

2/14/2012

Iubirea, scopul vietii noastre


Iubirea, scopul vietii noastre

"Iubirea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul…Cine are capacitatea de a se îndrăgosti, poate avea mereu încredere în iubire și în valoarea omului de care s-a îndrăgostit."

Octavian Paler
Azi este ziua îndrăgostiților.
Bine zis…fiindcă îndrăgostiții nu iubesc încă. Se poate spune că simt și ei un fel de iubire, dar forma  pe care o simt ei este pe treapta cea mai de jos a iubirii. Ei încă dăruiesc din ceea ce n-au. Până la urmă o vor dobândi – asta bineînțeles dacă își vor menține trează pasiunea – și atunci vor ști  că de ziua îndrăgostiților nu mai e nevoie să-și dovedească iubirea, dăruind mici atenții, pentru a primi o îmbrățișare, sau un sărut, ori mai multe, ci vor simți atâta bucurie pentru iubirea pe care o simt, încât, cel iubit privindu-i în ochi – care este fereastra sufletului – vor ști că sunt cei mai norocoși oameni din lume. Iubire înseamnă sacrificiu, înseamnă să îți dăruiești întreaga viață celui iubit.
Cine va vrea să își salveze viața, chiar și pentru cel iubit, și-o va pierde, și nici iubitul/iubita nu va simți că îl/o iubești. Iubire înseamnă încredere absolută unul în celălalt. Iubire înseamnă acea încredere că sufletul din fața ta are nevoie de al tău pentru a crește, pentru a se avânta spre lumină. Înseamnă să simți nevoia sufletului și să i-o împlinești. Doar pe cea a sufletului.
Tinerii (dar nu numai) simt nevoia să aibă pe cineva lângă ei, dar atâta timp cât la mijloc este instinctul de supraviețuire a speciei, și atâta timp cât vor dori ca prin consfințirea ei printr-un contract, să fie asigurați că nimeni nu le-o va lua, este dovada certă că iubirea nu a venit încă la ei.
Contractul nu poate crește o iubire dacă nu există încredere, dacă există gelozie (oricât de mică), dacă există dependență de orice fel, a unuia de celălalt, dacă există orgolii cât de mici, dacă există îndreptățirea unuia în defavoarea celuilalt.
Când toate dependențele vor fi murit, indiferent de ce natură vor fi fost ele, atunci, ceea ce va rămâne va fi iubire, va fistrălucirea sufletului, lumina, adevărata lumină.  Contractul ne ferește de o bătrânețe în lipsuri, dar dacă acceptăm compromisurile cu noi înșine numai pentru a trăi o viață fără lipsuri, indiferent care ar fi acelea, și pentru că acel contract oferă această siguranță, el ne fereste și de iubire, ne ferește de marea iubire care ne aduce darul suprem: Lumina, fără de care – să nu ne amăgim altfel – nu vom trăi veșnic. Nu spun să ne ferim de contract, dar dacă nu poți renunța la el, ca scop ultim al relației tale de iubire, să știi că încă nu iubești. Va mai curge multă apă pe Dunăre, și vei trece prin multă suferință, chiar cu contract, până ce vei ajunge să știi că iubirea merită orice sacrificiu. Pentru că iubirea este Lumina Duhului Sfânt. Dacă nu am dobândit această Lumină, putem să ne luăm adio de la viață, și de la viața în doi, cu contract cu tot.
Scopul vieții noastre este dobândirea iubirii adevărate, iubirea care înseamnă Lumina. Tot ce este în afara ei, este de formă. Esența iubirii este bucuria de a trăi, cu sau fără cel/cea pe care îl/o iubești și absența suferinței pentru că nu ne-am împlinit oarece dorințe, indiferent de ce natură ar fi acelea.
Le urez tuturor îndrăgostiților mult noroc, și focul pasiunii de a descoperi iubirea din ei înșiși să le țină trează voințși încrederea pentru tot restul vieții lor!