Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

10/29/2011

Only to surender...


I can hear the sound of violins
I can hear the piper play
And every time the song begins
You just steal my heart away
The journey's longer than
I thought my love
There's lots of things
Get in the way
But every time I think of you
You just steal my heart away...
I'm going to be a happy idiot
And struggle for the legal tender
Where the ads take aim and lay their claim
To the heart and the soul of the spender
And believe in whatever may lie
In those things that money can buy
Though true love could have been a contender
Are you there?
Say a prayer for the Pretender
Who started out so young and strong
Only to surrender...

10/27/2011

Prima si ultima lectie



„Prima lecţie a iubirii constă în a nu solicita iubire, ci în a o dărui. Fiţi dumneavoastră cel care dăruieşte. De regulă, oamenii fac exact invers. Chiar şi atunci când dăruiesc, o fac numai cu speranţa că iubirea lor le va fi returnată. Ei nu dăruiesc de bunăvoie, ci doar condiţionat. Ei dăruiesc, dar privesc cu coada ochilor să vadă dacă primesc ceva înapoi. Ei nu cunosc legea naturală de funcţionare a iubirii. Este suficient să turnaţi, să vă revărsaţi, iar iubirea va veni.


Şi chiar dacă nu vine, nu este nevoie să vă îngrijoraţi, căci adevăratul îndrăgostit ştie că a iubi înseamnă a fi fericit. Dacă iubirea vine înapoi, foarte bine; atunci fericirea va fi cu atât mai mare. Dar chiar dacă ea nu se întoarce înapoi, actul iubirii v-a făcut fericiţi, de-a dreptul extatici; atunci, de ce să mai fiţi îngrijoraţi în legătură cu întoarcerea ei?“


„. . . Nu confundaţi nicioadată iubirea cu sexul, căci nu veţi face decât să vă amăgiţi singur. Fiţi conştient, iar atunci când veţi simţi că simpla prezenţă a celuilalt - nimic altceva, simplul fapt că celălalt există – este suficientă pentru a vă face cu adevărat fericit, că ceva înfloreşte undeva în interiorul fiinţei voastre, ca un lotus cu o mie şi una de petale, atunci se poate spune că sunteţi îndrăgostit, iar atunci veţi putea trece peste toate dificultăţile pe care le va crea realitatea. Veţi putea trece peste toate angoasele, peste toate anxietăţile, iar iubirea voastră nu va face altceva decât să crească şi să înflorească tot mai tare, căci atunci, toate acele dificultăţi nu vor mai însemna altceva decât nişte simple provocări. Depăşindu-le, iubirea voastră va deveni astfel din ce în ce mai puternică. Iubirea este eternitatea. Dacă este prezentă, ea nu poate decât să crească. Iubirea cunoaşte începutul, dar nu şi sfârşitul.“

Mii de Smaralde si numai un Soare!

MII DE SMARALDE SI NUMAI UN SOARE!
...si numai o luna! 


MII DE SMARALDE SI NUMAI UN SOARE!
from floriploiesteanu on Vimeo.
DANIEL ION IANCU

Unii oameni sunt creati sa provoace in jurul lor numai pasiuni...altii, sunt creati sa nu provoace nici una. Cred, totusi, ca exista o lege a compensatiei; daca exista una, am incredere ca intr-o buna zi o voi afla!
http://www.divshare.com/download/16052182-dcc

10/24/2011

Maybe I didn't love you


...Quite as often as I could have
And maybe I didn't treat you
Quite as good as I should have


If I made you feel second best
Girl I'm sorry I was blind
But you were always on my mind
You were always on my mind


Maybe I didn't hold you
All those lonely, lonely times
And I guess I never told you
I'm so happy that you're mine


Little things I should have said and done
I just never took the time
You were always on my mind
You were always on my mind


Tell me
Tell me that your sweet love hasn't died
Give me
Give me one more chance to keep you satisfied
I'll keep you satisfied...
video

10/21/2011

Fiti binecuvantat Domnule Dan Puric!

Fiti binecuvantat Domnule Dan Puric, pentru ca in aceasta seara ati dat glas sentimentelor si gandurilor romanilor care au ales sa nu plece din aceasta tara, au ales sa incerce prin tot ce fac sa dea un rost acestei tari in care legea este incalcata de legiuitorii insisi. Felicitari pentru actul dvs. de o sinceritate si un curaj de a sluji adevarul cum rar se mai poate vedea in zilele noastre in mai toate domeniile! Avem nevoie de oameni care sa slujeasca adevarul mai mult ca niciodata pana acum, in istoria acestei tari!



Niciodata in cei 21 de ani de la asa-zisa revolutie, nu m-am simtit mai bine urmarind un talk-show! Parca eram eu in studioul irealitatii-tv, toate afirmatiile Domnului Dan Puric erau gandurile mele dintotdeauna! Acesta este ceea ce eu consider a fi un adevarat roman! Cineva a intoxicat romanii cu acel mesaj al tarii fara rost, pe care i l-au atribuit lui Dan Puric! Nu a fost spus, ori scris de Dan Puric! Abia acum realizez ca exista multi mincinosi in jurul nostru! Dan Puric se afla printre oamenii care ii dau un rost acestei tari, si neamului romanesc!  Dumnezeu sa-l binecuvinteze pe Omul Frumos la Suflet - Dan Puric!


10/18/2011

"AFLAREA IN TREABA LA ROMANI"



Am citit aseara pe facebook, pe pagina lui Daniel Iancu, o cugetare a lui Petre Tutea, pe care sunt sigura ca a extras-o dintr-un context si a asezat-o pe profilul sau;

"Pesimismul este expresia metafizica a luciditatii."
 si pentru ca eram sigura ca a extras-o din context, am gasit si continuarea spuselor lui Tutea despre luciditate. 

„Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd esti lucid esti în fata cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.” Si altul :” Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reusit să intuiască existenta sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide - indiferent de starea mea, sănătate sau boală - fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am să plec de voie din ea. ăsta este jocul fundamental al existentei mele.” „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.” “Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.”

Atunci cand i-am scris lui Daniel Iancu un comentariu pe blogul sau la postarea “Sunt mandru ca-s ruman”, comentariu care continea un citat al lui Petre Tutea , l-a sters, caci i-a displacut ceea ce spunea; si spunea cam asa:” 

"Eu, daca ma bate un român, mă consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul meu în nici un individ. Pentru mine, toti românii sînt egali români. Nu stiu daca sînt înteles: românii n-au nici un viciu dupa mine şi sînt egali."”
Eu il iubesc mult pe Tutea, si datorita acestui fapt, ma simt obligata sa ii aduc lui Daniel Iancu cateva contraargumente la citatul extras si asezat pe profilul sau facebuc , si sunt convinsa ca daca Petre Tutea ar mai trai, ar fi incantat sa polemizam cordial! Nu si Daniel Iancu, pesimistul plin de luciditate, dar lipsit de constienta optimistului.

Pesimistul spune: maine vom muri!
Optimistul spune: deci ziua de astazi ne apartine! Sa ne bucuram de ea, caci maine vom muri!

Pesimistul spune: astazi vom muri!
Optimistul spune: deci mai avem putin de trait! Sa ne bucuram de putinul care ne-a mai ramas!

Pesimistul spune: viata e un chin, si va fi astfel pana la sfarsit!
Optimistul spune: nu vom mai primi alta viata, sa ne bucuram de ea, caci dupa furtuna iese intotdeauna soarele!

Pesimistul spune: pe seara se va innora! Cat de trist va fi peisajul…
Optimistul spune: sa ne bucuram atunci de soare cat mai este pe cer!

Pesimistul spune: toti oamenii s-au inrait…
Optimistul spune: daca toti suntem rai, si eu sunt primul dintre oameni, inseamna ca ei toti sunt mai buni decat mine!

Pesimistul spune: daca Dumnezeu nu exista, atunci tu optimistule ai incurcat-o, caci in sfarsit imi vei da si tu dreptate!
Optimistul spune: daca Dumnezeu nu exista, atunci tu cui ii vei mai spune ca ai dreptate? caci nu vei mai avea cui!

Pesimistul spune: optimistul e un prost, caci bunatatea lumii e o iluzie.
Optimistul spune: pesimistul este destept, dar iluzia este lumea lui.

Pesimistul acuza si istoria scrisa, si pe cea care se va scrie, ii acuza si pe inaintasi, si pe urmasi.
Optimistul se acuza numai pe el insusi si va incerca sa rescrie istoria lui.

Pesimistul este lucid tot timpul cat e treaz.
Optimistul este constient chiar si cand doarme.

Pesimistul va primi moartea cu luciditate, dar ingrozindu-se.
Optimistul o simte apropiindu-se si i se preda.

Pesimistul pierde si pamantul si cerul.
Optimistul stie ca daca pierde pamantul, va avea cerul, si daca pierde cerul, ii va fi ramas pamantul.


Prin urmare, Daniel Iancu a scris o cugetare de-a lui Petre Tutea care nu era nicidecum definitorie pentru personalitatea acestui mare roman. I se potriveste de minune o alta cugetare de-a lui : 

„Mi-am dorit de multe ori să fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”
Ceea ce nu stie inca Daniel Iancu, si dat fiind faptul ca este un pesimist incurabil nici nu va afla vreodata, este Adevarul. Si i-o spune tot Petre Tutea:

 „Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

Piesa asta are niste versuri foarte potrivite pentru Ion...:)

10/15/2011

Niciodata nu e prea tarziu...pana nu e prea tarziu...

video
Toata viata mi-am dorit sa fi fost baiat. Poate si pentru ca parintii mei m-au asteptat a fi baiat. In adancul sufletului meu am fost mereu revoltata pe EL, pe Dumnezeu, ca m-a facut fata. Toata viata m-am revoltat. Mereu si mereu, m-am revoltat pe EL ca nu m-a facut baiat, si mereu am incercat sa-mi depasesc conditia de femeie. De cele mai multe ori am reusit. De fapt, de fiecare data am reusit. Pana acum trei ani, cand am clacat facand pe bărbata. Am suferit enorm, cum nu am suferit niciodata pana atunci, si niciodata nu voi mai suferi....Mereu m-am revoltat...mereu si mereu...pana acum. 
Acum stiu ca nu vreau sa fiu altceva decat sunt, si ca nu voi mai vrea sa fiu niciodata altcineva. Pentru ca acum nu mai sunt divizata in mine insami. Acum sunt doar eu, un om, nici femeie, nici barbat. Doar un om impacat cu sine insusi....mai ramane sa ma impac si cu Dumnezeu. Ma facuse ceea ce era bine pentru mine sa fiu. Dar tarziu am aflat acest lucru...si totusi, niciodata nu e prea tarziu, pana nu e prea tarziu...

Ce inseamna sa fii decent, dupa Mircea Cartarescu...



Ce inseamna sa fii decent? Si cum, fiind decent, poate crede cineva ca vom avea parte de o clasa politica decenta?


A fi decent, inseamna a fi numai o jumatate de om; de ce? Pentru ca viata ne-o demonstreaza, pentru ca adevarul nu este nici cuviincios, nici pudic, adevarul este gol-golut, este indecent, si el incomodeaza, deranjeaza pe aceia pe care ii priveste. Adevarul este ca si lumina, este insasi lumina, iar lumina este de asemenea indecenta, ea patrunde in orice colt( chiar si in colturile ascunse ale inimii) si scoate la iveala mizeria sau curatenia. Numai intunericul este decent, numai intunericul este cuviincios si pudic, el nu lasa sa se vada nimic din ceea ce inseamna mizerie, dar nu lasa sa se vada nici curatenia; ceea ce se vede in intuneric, este acceptabil intotdeauna.


Un om adevarat nu este nici decent , nici indecent, ci este asa cum viata ii impune sa fie intr-o situatie, la un moment dat. Daca doi prieteni ajung in situatia ca unul sa ii dezvaluie un adevar celuilalt, daca este decent si nu i-l spune, atunci nu se mai poate numi prieten, ci poate face parte cu succes din clasa politica, care a ridicat decenta ipocrizie la rang de diplomatie. Prietenul adevarat respecta adevarul, si i-l spune in fata celuilalt prieten, si daca celalalt care a auzit un adevar despre el insusi nu se supara – deci respecta deopotriva cu primul adevarul, atunci relatia lor este cu adevarat una de prietenie; dar daca se supara, si nu poate recunoaste adevarul, cei doi nu au fost niciodata prieteni, ci doar au crezut ca sunt.


Noi nu avem nevoie de o clasa politica decenta, pentru ca o avem deja; clasa politica actuala se apara cu decenta intre ei de legile pe care le emit, si chiar prin legile pe care le emit. Noi avem nevoie de o clasa politica capabila sa ne garanteze aplicarea legii, capabila de a fi indecenta in aplicarea legii, adica sa o aplice si ei intre ei, sa o aplice cu fermitate, si fara mila, la fel pentru toata lumea. Clasa noastra politica este formata pe baza tampitului proverb pe care il aplica toata lumea in zilele noastre: „Mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima”. Articolul lui Mircea Cartarescu este foarte frumos, scris in cel mai frumos mod cu putinta, este decent, de bun-simt si seamana cu clasa noastra politica: numai gura e de el; dar in esenta, este un bullshit, caci in lumina adevarului i se vad toate petele…:)



 


10/14/2011

Curajul de a fi tu insuti

Because of a great love, one is courageous, zice Lao Tzu. O mare iubire iti reda curajul, adevaratul curaj, care nu este in nici un caz acel curaj idiot, de a te arunca cu capul inainte in orice situatie, ci acel curaj de a fi tu insuti mereu, curajul corespunzator acelor situatii care ii sperie de obicei pe oameni: acelea in care li se poate altera imaginea pe care si-au "format-o" ceilalti oameni despre ei; acel curaj de a spune ce gandesti fara teama ca ceilalti pot sa nu fie de acord cu tine, fara teama ca vei fi respins de ceilalti. De fapt,  "To love someone deeply gives you strength. Being loved by someone deeply gives you courage." spune tot el, si asta este ceea ce am trait eu insami. Putere si curaj, asta am primit, si nu voi putea niciodata sa fiu indeajuns de recunoscatoare lui Dumnezeu pentru aceste daruri. Slava lui Dumnezeu pentru toate!





Too long in exile
Too long not singing my song
Too long in exile
Too long like a rolling stone
Too long in exile

Too long in exile
Baby those people just ain't, just ain't your friends
Too long in exile my friend
You can never go home again

Well that isolated feeling
Drives you so close up against the wall
Till you feel like you can't go on
You've been in the same place for too long

Too long in exile
Baby you can never go back home
Too long in exile
Anyway you want

Oh that isolated feeling
Drives you up against, up against the wall
'Cos you've been on the mainland baby
Been on the mainland, comin'on strong

Too long in exile
Too long people keep hanging on
Too long in exile
Too long like a rolling stone

And the wheeling and the dealing
All takes up too much time
Check your better self baby
You'd better satisfy, satisfy your mind

Too long in exile
Too long you've been grinding at the mill
Too long in exile
Man, I've really just had my fill

Too long in exile
You can never go back home again
Too long in exile
You're about to drive me just insane

Too long in exile, been too long in exile
Just like James Joyce, baby
Too long in exile
Just like Samuel Beckett baby
Too long in exile
Just like Oscar Wilde
Too long in exile
Just like George Best, baby
Too long in exile
Just like Alex Higgins, baby

10/11/2011

Invitaţie la bărbăţie


Dedic acest articol al lui Mircea Eliade, scriindu-l pe blogul meu, tuturor acelora care aleg critica in locul actiunii; chiar Daniel Iancu, inginerul artist, are un blog plin de critica la adresa acestei natiuni, pe care o considera fara rost, afirmand intr-un mod ipocrit ca nu emigreaza inca, numai datorita faptului ca mai exista poezie in aceasta tara; spun ca este ipocrit afirmand acest lucru, fiindca are alte ratiuni pentru care nu emigreaza; dar nu stie ca pentru romani el este ca si emigrat, fiindca nu contribuie cu nimic la bunastarea acestei tari, atata timp cat isi plateste impozitele (probabil ca inclusiv procentul de pensie de care ar putea beneficia batranii Romaniei) in Brazilia. Orice om care lucreaza pe teritoriul unei tari, este obligat de legislatia acelei tari sa plateasca un impozit; deci el contribuie la bunastarea Braziliei, nu a Romaniei; atunci, nu are nici un drept sa spuna ca aceasta tara este fara rost, atata timp cat el insusi contribuie la lipsa sa de rost. Ii fac o invitatie la barbatie, lui si tuturor celor ca si el: nemultumiti, lamentandu-se, dar nefacand nimic, neactionand in nici un fel, decat propagand tristetea, nemultumirea si mizeria acestui neam. Oare cand se va trezi? Imnul tarii pe care nu il indragesc absolut deloc, isi striga versurile pentru el, si cei ca el, care fac cerc in jurul dezgusturilor sale. 
Ceea ce ne releva articolul lui Mircea Eliade, este faptul ca "romani" ca Daniel Ion Iancu inginer si artist, au existat dintotdeauna in tara noastra...




 Mircea Eliade - Invitaţie la bărbăţie  

                Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa –, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.

               În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care  mi-a fost dată?

                Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.

                Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră... Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte. 

                 (…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crîncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plîngem, să criticăm, să ne resemnăm? 

                  Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap cînd vezi oameni deştepţi desperînd de condiţia noastră umană şi socială şi lamentîndu-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sînt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zădarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) 

                  Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…) 

                 Haide, domnilor, mai domol cu tînguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crîmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol. EI ŞI?, şi zvîrliţi-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atîta moarte în jurul meu, încît nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mîine o altă lume.


              

10/07/2011

Poarta catre noi insine


Am citit pe facebook un citat, pe peretele unei prietene:
“Nu-ti pierde timpul batand intr-un perete sperand ca il vei transforma intr-o usa.”
I-am spus si ei ca uneori, batand intr-un perete, se deschide o usa catre noi insine. Deci, nu faceti nimic din ceea ce nu va spune inima sa faceti, caci inima stie intotdeauna ceea ce este bine pentru noi. Poarta catre cineva poate fi deschisa in multe moduri, pe multe cai, dar numai inima te conduce pe acel drum catre tine insuti.

Determinismul psihologic in creatia artistului -III-


Citesc versurile lui Daniel Iancu, noile versuri compuse in acest an, "Sunt mandru ca-s roman" si "Unde te-am adus?" si imi confirma un lucru pe care nu as fi vrut niciodata sa fie confirmat; ca in ciuda zambetelor si volubilitatii sale, omul acesta ascunde o tristete care a sapat in inima lui niste rani atat de adanci, caci chiar si pe el il pacalesc ca fac parte din el, din personalitatea lui, din felul lui de a fi.
Dincolo de dorinta sa fierbinte de a-si mari grupul de oameni carora le plac creatiile sale - publicul sau, care il face sa incerce sa compuna in stilul anterior, al cantecelor sale de succes, "Muri-ti-ar capra", "Ofiterul Radu", "Olguta Gelofila" s.c.l. - se dezvaluie tristetea sa, sentiment generat de lipsa acuta din viata sa a iubirii, iubire care l-ar umple intr-atata incat sa redevina artistul creator dintotdeauna.
Desi sunt convinsa ca nu ii lipseste o partenera de iubire, ea nu este aceea care sa il transforme - prin iubirea imensa pe care el i-ar darui-o, pe care o tine ascunsa in inima sa  - intr-un om fericit, si intr-un artist care nu ar mai prididi sa compuna piese cu valoare artistica peste medie.
Ii lipseste sufletului sau acea persoana a carui imagine o poarta in mintea sa dintotdeauna, asemanatoare celei la vederea careia se aprinsese ca un pusti, spunandu-i ca nu stie unde a mai vazut-o, dar fiind sigur ca o vazuse undeva. Era fiinta ce se apropia de perfectiunea la care el ravneste, atat de mult, incat neafland-o, tristetea care s-a cuibarit in inima lui gaseste orice ocazie de a iesi la suprafata; orice nemultumire din afara, ii permite tristetii sale sa iasa la lumina, varsandu-si-o pe tigani, pe manele, pe clasa politica, pe criminali, pe hoti, pe proastele emisiuni de stiri, si pe toti aceia care fac ca pamantul pe care traim pentru putin timp sa para plin de noroi, sa se interpuna intre noi si lumina, intre noi si bucurie, ca sens al continuitatii unei vieti normale.
Inca odata mi-am adus aminte de indemnul pe care cu trei ani in urma mi l-a dat, intr-un acces de tristete sincera pentru ceea ce simtea ca traiesc: "nu-ti parasi copiii cum am facut eu". Desi mai tarziu afirmase ca singurul lucru de care nu-i pare rau in viata este ca a ales sa fie liber, tristetea care i-a urmat ii desconspira trairile sufletului sau; un sentiment de adanca suferinta ascuns bine de optimismul sau debordant, sade acolo, in inima lui, si ii intuneca orizontul creatiei, aducandu-l in imposibilitatea de a crea arta cu adevarat. Il rog pe Dumnezeu sa ii trimita in sfarsit, acea fiinta la care ravneste inconstient, caci nu inima lui a ales-o pe aceea cu care isi imparte uneori patul, ci mintea sa calculata, rationala. Atunci in sfarsit ar redeveni omul care a fost candva, debordand de sincera si nemascata fericire, facand din el ceea ce, datorita talentului sau, merita sa devina: un artist veritabil cu o creatie artistica pe masura.

Si totusi, el nu a aflat inca, din pacate, ca nimeni nu-l poate face fericit, si ca viata in doi nu aduce fericire, daca nu a gasit-o mai inainte in singuratate...

10/06/2011

Unde o fi disparut inspiratia lui Daniel Iancu?

Citind la poezioara lu' Daniel Iancu "tata, unde te-am adus" ma gandesc ca astui artist a inceput a-i place sa adune in jurul muzicii lui grupuri formate pe baza dezgusturilor sale, mai mult si mai pregnant decat grupurile formate pe baza gusturilor sale. Ciudat mod de a deveni faimos...daca ar emigra, cum ar mai reusi sa compuna, nemaifiind dezgustat de nimic? Eu cred ca ar trebui sa emigreze, si sa compuna muzica, si poezie. Nu contest ca ii place poezia, dar ceea ce compune el mai nou, nu este poezie, nu face parte din nici o categorie poetica. Geniul s-a cam estompat. Nu pot sa cred ca tot el este acela care a compus Mii de smaralde, ori Trandafirul, Ploaie in Ploiesti, Ofiterul, Capra,....unde i-o fi disparut inspiratia? A fugit imediat ce a devenit incrancenat...


     

 

 ETCAETERA, ETCAETERA, ETCAETERA...


si ce compune acum:
proba de pOEZIE de aRTIST: "Tata, unde te-am adus?"


"Cine oare nu şi-ar face


Somnul veşnic, după viaţă,

Într-un loc cu multă pace,
Liniştit şi cu verdeaţă?

Dar unde-ar putea să fie
Locul unde-ai vrea să pleci
Acea mică-mpărăţie
Ce se cheamă loc de veci?

Eu, când merg să plâng la tata,
(Cam de doua ori pe an),
Văd cavouri noi, “la gata”,
Cu geamuri din termopan.

Văd pe-o bancă o bătrână
Aprinzând o lumânare.
Plânge fiindcă de vreo lună,
Moşul ....gardul nu-l mai are.

De pe-o cruce îmi zâmbeşte
Fata cu părul de foc.
De pe alta se hlizeşte,
O moacă de dobitoc.

Cu un lanţ la gât, “de marcă”...
Ce-i atârnă după moarte,
În aşa un fel de parcă,
Trage crucea într-o parte.


Mai la dreapta, ce pot spune…?
Un mormânt ce încă-i gol,
 E înconjurat de lume,
Înţolită de la Mall.

Când coşciugul se coboară,
Se dă “play” la bocituri...
Slujba popii se strecoară
Greu, printre măscărituri.

Zboară-n groapa-nomolită
Milioanele de lei.
Urlă o manea tâmpită:
“ Sa moară duşmanii mei !”

Stă bătrâna şi priveşte,
Nu-nţelege şi suspină.
Lăcrimează creştineşte,
Se ridică... şi se-nchină.

Multe cruci decapitate,
Comandate pe sudoare,
Stau probabil etalate,
Duminica, prin oboare.

Pe-o alee mai obscură,
Una mai puţin umblată,
Unul, o coroană fură,
Ca să o mai vândă-o dată.

Altul cere de mâncare
Şi îşi plânge - adânc amarul.
Peste un minut dispare
Fiindcă-i sună celularul.

Vrei un loc? Nu se mai poate!
Ce dacă te stingi cu zile?
Mai sunt locuri doar prin spate,
Şi alea se dau pe pile.

Eu, spre capăt de cărare,
Nu mai am nimic de spus.
Poate doar o întrebare:

Tată, unde te-am adus?

Daniel"




‎"TATA, UNDE TE-AM ADUS?" tatal tau s-a dus, s-a dus... nu te mai uita in urma...Don't look back...vorba evreului. :)))

10/05/2011

Indeed

He is not a lover who does not love forever.                                                                                    Euripides

10/04/2011

Lui Daniel Iancu - Inginerul Artist - i se spunea si Surubelul


Da. Asa i se mai spunea Artistului Inginer: Surubelul. De ce? nu pot sa va spun. Astazi am plecat de la Gloria, la o alta platforma. H.H. mi-a aratat cateva poze mai vechi, in format digital bineinteles, si la una spune:
-Asta e Mihaita!
-Mihaita Manea, nasul lui Daniel Iancu? intreb eu,
-Da, el! zice H.H.
Intreaba cineva de langa noi (pe care nu-l cunosc) :
-Care Daniel Iancu?
H.H. spune:
-Tipul ala cu valu'!
-Care va ia calu'! zic eu.
-A,da, il stiu, il porecleam Surubelul!
-De ce? zic eu.
-Nu mai stiu-zice tipul.
Dar stia.
Acu' nu e nici un bai, doar Artistul e Inginer Mecanic, specialist in forajul dirijat, specializat cu precadere in cel mai fascinant, dar si cel mai dificil totodata : cel orizontal.
Am si ceva poze de azi:

10/03/2011

Rasarit de soare pe Gloria

Astazi am reusit! Sa pozez rasaritul! Maine il voi filma! Gratie butonului descoperit la camera foto!


Rasarit de Soare pe Gloria