Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

9/30/2011

In Septembrie pe plaja Marii Negre


Imi place marea cand plaja este pustie, si poti asculta ce iti spune, harsaindu-si valurile pe nisip, ori izbindu-se  cu putere de stabilopozi. Doar ciorile mai tulburau necuvintele marii.






Maine urc pe platforme pentru o saptamana. Am emotii.

9/27/2011

Until the Real Things Come Along



Cand dintr-o mare ingratitudine a sortii vointa este sfaramata, omul nu mai vrea nimic, firea i se imblanzeste, este trist, nobil, resemnat. Daca gandirea isi pierde obiectul determinat, risipindu-se in lumea inconjuratoare,
ea anunta o disparitie gradata a vointei. Omul cauta o scapare proprie de legaturile care-l tin pe pamant, are dulcele presentiment al mortii, care anunta iesirea timpului de sub comanda imperioasa a vointei.

O bucurie secreta, “bucuria necazului”, insoteste aceasta stare. Cand suferi si te lamentezi fara sa te resemnezi ai pierdut si pamantul si cerul; nu-ti mai ramane decat o sentimentalitate searbada.

Baza oricarei vointe este nevoia, lipsa; prin urmare durerea. Daca scopul vointei lipseste sau daca este atins prea usor, omul este cuprins de o mare plictiseala. Viata lui oscileaza atunci intre durere si plictiseala, ca
elemente esentiale ale vietii. Plictiseala sfarseste adesea in disperare, este trasatura de unire intre fiinte si deci ratiunea sociabilitatii.

Efortul identificandu-se cu actul constiintei se numeste vointa. Orice impiedica vointa se numeste durere. Orice permite vointei sa-si atinga scopul se numeste placere. Vointa insasi concretizeaza mai slab sau mai pregnant durerea si placerea. Satisfactia este repede depasita dand nastere unei noi necesitati, unei noi dureri si tot asa...

A voi inseamna a suferi si cum a trai este vointa, orice viata este prin esenta dureroasa. Viata omului este o lupta permanenta pentru a exista cu siguranta de a fi invins. Asta pana la sfarsitul acestei planete, pe care existam si vietuim.

Atunci cand prin simpatie universala sau caritate omeneasca cineva se identifica in toate fiintele, suprimand principiul individualismului pur; cand si-a negat propriul timp prin ascetism, alungand de la sine orice dorinta, atunci vointa amorteste, subiectul cugetator si obiectul cugetat dispar si nu mai este nici vointa, nici reprezentare, nici lume. Recunoastem bucurosi ca ceea ce ramane dupa suprimarea completa a vointei nu reprezinta nimic pentru cei care sunt plini de vointa de a trai. Dar pentru aceia la care vointa s-a negat, lumea noastra ce este?
Nimic!



A.S.

9/26/2011

De la Masa Tacerii, prin Poarta Sarutului, la Coloana Infinitului

26-SEPT-2011-TG-JIU 
Daca ai reusit sa treci in viata, lacul nemiscat al lancezelii, moartea sigurantei a toate cele, ce cu indulgenta necunoasterii este numita viata, daca intalnind iubirea vietii tale - ce te-a curatat de spinii rautatii, vanitatii si arogantei de a te considera buricul pamantului - ai reusit sa scapi cu viata, te asezi divizat in tine insuti, la masa tacerii;  si taci, fiindca ce ai mai putea spune inaintea Dumnezeului care face voia Sa, si nu propria ta voie? Si taci.
 
Si taci. Si te uiti in tine insuti, la cele doua jumatati ale tale, rupte, stand cu spatele una la cealalta, nesuportandu-se a se vedea fata catre fata.
 
Uratenia si cu frumusetea; rautatea si cu bunatatea; intunericul si lumina; noroiul si puritatea nufarului; acestea toate care sunt in noi insine si ne rup in doua, ca pe o sfera taiata la mijloc, stand cu rotunjimile intoarse, spre a nu se putea privi in fata una pe cealalta; nu putem sa acceptam ca suntem rai, in timp ce suntem buni; nu putem sa acceptam ca avem in noi intunericul, in timp ce ne privim lumina din noi insine; nu putem sa acceptam ca suntem plini si de noroi, in acelasi timp in care suntem plini de puritatea florii albe de nufar.
Nu putem sa acceptam ca suntem doua jumatati, ca suntem noi, aceia care suntem si lumina si intuneric, si noroi si candoare, si bunatate si rautate totodata. Si cu totii avem in noi insine aceste doua jumatati, spate in spate, neprivindu-se una pe cealalta, caci nu suporta una sa o priveasca pe ceallalta fara a ne tulbura de existenta in noi a doua jumatati: bine si rau, intuneric si lumina, noroi si puritate. Si tacem. Si cand vedem cine suntem, tacem in continuare.
Tacere adanca, fara regrete si fara zbateri; fara lamentari; doar tacere; intelegere; intelegem; ne intelegem noi pe noi insine; intelegem ca toti suntem la fel; doua jumatati de sfera rupte, stand spate in spate una fata de cealalta.
Tacand, ne cunoastem; tacand, ne acceptam; tacand, ajungem sub poarta sarutului nostru; propriului nostru sarut; al luminii din noi cu intunericul din noi; al rautatii din noi cu bunatatea din noi; al noroiului nostru cu puritatea noastra; se contopesc, intr-un sarut acceptandu-se una pe celalata; iar sarutul ne face intregi; sarutul ne uneste pe noi cu noi insine; sarutul distruge divizarea noastra si ne face dintr-o bucata: o sfera; un intreg; un om; o fiinta umana.  De aici, pornim pe drumul drept ce ne duce catre coloana infinitului.
Dumnezeu nu ni-i da langa noi pe aceia langa care am ajunge sa fim cu usurinta barbati veritabili si femei autentice, caci nu ne-am pretui si nici nu am sti care este drumul vietii noastre, scopul ei. Nu! Ni-i trimite pe aceia langa care cu greu vom ajunge sa fim astfel. Ce poate fi mai simplu si mai nepretuibil decat ceva dobandit in mod cat se poate de usor, de firesc, prin a uni un barbat si o femeie ce seamana unul cu celalalt, ce se potrivesc intru totul, ce sunt ca doua picaturi de apa ce se oglindesc una in cealalta? Nu.
Dumnezeu ni-i trimite pe aceia langa care ne aflam intregul din noi insine: noroiul si puritatea, lumina si intunericul, intregul nostru, pentru ca pe acestea doua trebuie sa le unim trecandu-le prin poarta sarutului, pe aceste doua jumatati, ce stau intoarse una cu spatele la cealalta la masa tacerii, trebuie sa reusim sa le intoarcem una spre cealalta, ca unindu-se sub poarta sarutului sa pornim pe Calea Eroilor spre Coloana Infinitului. Daca ni l-ar da pe acela pe care il vrem, cum ne-am mai putea dori cerul din noi insine? Cum ne-am mai putea intoarce privirea de la iubitul nostru, ca sa ne uitam inspre Cel ce ne-a creat, ca sa ne dorim infinitul Lui? 
(O paranteza: Mi-am facut singura pozele, cu temporizatorul aparatului :)
Abia dupa ce nu mai suntem divizati in noi insine, porniti si furiosi ca suntem un amestec de bine si rau, de intuneric si lumina, de noroi si candoare, putem porni pe drumul celor o mie de pasi, la capatul carora se afla scara ce urca din treapta-n treapta spre infinit, spre inaltimi, spre lumina, spre cerul din noi insine. Pe acest drum, al celor o mie de pasi, putem fi distrasi si distrusi in fiecare clipa.
Un anunt spune cu litere de-o schioapa ca aurul este 82 de lei, un notar ne imbie sa ne intabuleze averile imobile si mobile, mai incolo un chioşc plin de covrigi ii asteapta pe cei care s-au asezat la o coada lunga, pofticiosi; si mai incolo, un instructor ne invita sa ne invete sa sofam, altul sa ne vanda o masina, apoi vine Universitatea, 
care are insirate diplome pe la ferestrele boltite frumos, si impopotonate;
 la jumatatea drumului o biserica, asezata fix in mijlocul caii, ne asteapta cu portile deschise si clopotele batand sa i ne inchinam.
Pe toate acestea le facem, si e bine ca le facem, dar e bine sa nu ne oprim prea mult timp la ele, in drumul nostru, din drumul nostru.
O cale de fier  taie apoi calea noastra, si trenul ce poate trece ne poate omori, daca cumva nu ne pacaleste oprindu-se si lasandu-ne pacaliti, ne ia cu el si venit de nicaieri, ne duce spre niciunde. 
Daca am trecut si de acesta, o multime de alte drumuri ce taie perpendicular calea Eroilor, ne intrerupe drumul.
Cand in sfarsit ajungem aproape de Coloana cu Scari catre Infinit, o masina venita in viteza, in neatentia atentiei de a privi catre scara, ne poate omori pe loc si intrerupe calea.  
Daca am traversat si ultimul drum intreruptor, ajungem la baza coloanei cu scari catre infinit.
 Abia de aici incepe urcusul. 17 scari ne despart de cer, si fiecare dintre ele are un deal de urcat si un deal-vale, in care poti aluneca daca nu esti vigilent. 
Cand si ultima vale in sus ai trecut-o, te-ai angajat pe ultima treapta care te duce direct in cer.
Drumul de la Masa Tacerii prin Poarta Sarutului, prin Biserica Sfintilor Apostoli catre Coloana Infinitului, este perfect drept. Este calea cea dreapta catre cerul din noi insine. Brancusi nu a pus degeaba opera lui in acesta ordine, pe aceasta cale, in linie dreapta.

Deie Domnul ca usa mortii sa coincida cu ultimul urcus pentru toti oamenii. Faca-se voia Ta Doamne in toate. Miluieste-ne, si nu ne parasi pe calea eroilor, cea cu multe prilejuri de poticnire si caderi. Amin.
De la Masa Tacerii, prin Poarta Sarutului, catre Coloana Infinitului.



9/18/2011

Omagiu lui Karajan - Mozart - Requiem - Lacrimosa


"Beethoven, Brahms, Mahler, Chopin, Schubert... sunt muzicieni. Mozart este Muzica." 
                        Herbert von Karajan
video


Concert "OMAGIU PENTRU KARAJAN"


Dirijor Abbado si Filarmonica din Berlin, 

la Catedrala Salzburg

Herbert von Karajan - BOLERO - Maurice Ravel


"Nici un tip de muzică nu este ordinară dacă nu e interpretată într-un mod care o face să pară aşa."

Herbert von Karajan (1908-1989)



9/17/2011

Cutuma

Ce vedem este ceea ce primim.

9/03/2011

“In afara lucrurilor pe care le iubim, nu mai reprezentam nimic”


Doamnelor și domnilor,
Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.
Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate care parcă întreabă : “Ce l-a apucat pe ăsta ? Ce urmărește, de ce a început să cârtească împotriva paradisului ?” Stăpâniți-vă, tot nu vă cred. Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta.
De fapt, într-o privință vă înțeleg. Se pare că nu e nici un pericol să ne vâre cineva cu forța în paradis.
Aș fi putut să vă spun că am mai multe obiecții împotriva paradisului, iar prima dintre ele e că paradisul nu există. Am renunțat la asta și am trecut direct la obiecția cea mai serioasă, pentru că mi-ați fi putut răspunde cu vorbele lui Jules Renard : “Nu există paradis, dar trebuie să facem așa ca să merităm să existe unul”. [...]
Dar să încerc să fiu și eu, asemenea conferențiarilor de profesie, mai metodic. Să ne lămurim mai întâi asupra păcatului, motivul izgonirii noastre.
Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. [...]
Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.
…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.[…]
Prin iubire eu înțeleg, firește, și ceea ce leagă un bărbat și o femeie, dar mai mult decât atât. Înțeleg viața, dragostea de viață, chiar dacă n-aș putea spune ca Hegel că tot ce este real este și rațional. O legendă pretinde că o albină a lăsat pe buzele lui Platon, când s-a născut, un strop de miere pentru ca filosofia amară despre viață să devină dulce. Ei bine, eu cred că această poveste a fost născocită de un mizantrop. Pentru că numai un mizantrop a putut insinua că a iubi viața este o minciună generoasă.
Trebuie să vă asigur, doamnelor și domnilor, că nu sunt atât de naiv încât să cred că profeții grotelor n- au învățat nimic. Ei au evoluat. Nu mai spun că viața e un adevăr grosier. Asemenea vorbe prindeau altădată, acum ar fi ineficiente. Predicatorii grotelor nu mai pomenesc nici măcar de grote. Ei nu umblă în peșteri și nu ne invită în peșteri. Dimpotrivă, știu uneori să poarte smochingul mai bine decât noi ceilalți. Ei sunt însă clevetitori și dezabuzați. Strigă că adevărul e o fanfaronadă și dragostea un amestec de sirop și salivă. Că viața nu e decât o tumoră a timpului. O tumoră urâtă și dezgustătoare. Ei ne anunță că nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheamă Van Gogh sau Nietzsche. Și amestecă și adevăruri printre frazele lor, avertizându-ne, de pildă, că pământul devine un ambuteiaj de roboți și că Simfonia IX-a e în pericol să fie înăbușită de junglă. Lumea, strigă ei, e plină de bitum și de ratați, de vorbe goale, de vinovați care judecă, de amenințări și de ultimatumuri. Vă spun toate astea ca să vedeți că știu în ce lume trăiesc. Dar știu că în această lume sunt și lucruri care merită să fie iubite și că alta nu avem. Tot aici sunt și Parthenonul și muzica lui Bach, mâinile meșterilor și luptele disperate în care ții cu cei ce pierd, plajele mărilor și laboratoarele unde se caută leacurile bolilor. [...]
Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?
Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.
Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.
Mă grăbesc, încă o dată să-i liniștesc pe misogini, asigurându-i că nu e vorba numai de ei aici. Dacă trebuie să fiu lovit cu pietre, aș merita să fiu lovit cu pietre de toți cei care își deplâng nașterea. Întrucât, cum v-am mai spus, în “dragoste” eu includ tot ce mă leagă de această lume unde soarele răsare în fiecare dimineață în ciuda mizeriilor și ticăloșiilor pe care trebuie adesea să le scalde cu lumina lui. [...]
[…]Cândva, am fost și eu în marginea unui deșert. Am înțeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârșit sunt elanuri ratate și dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăți m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să mușc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Și ce virtute e aceea de a spune “nu” ? Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?
Dacă n-am fost destul de fericit, cât am visat, este pentru că n-am avut curajul sau n-am știut să fiu destul de păcătos. N-am crezut în pustnici niciodată și nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influențat fără să-mi dau seama.
Mi-am zis că e o obrăznicie prea mare să îmi strig setea și că, pentru a fi acceptabilă, o dragoste trebuie să fie discretă. Ah, doamnele mele și domnii mei, acum știu că discreția nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceștia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerușinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei și nu vor înțelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde și de infern și de cer. Eu nu le semăn și de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist că o voi părăsi într-o zi fără să fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, că o anume oră ne va omorî ? De ce trebuie să ne grăbim cu o renunțare care oricum ne va fi impusă ? Mie, vă mărturisesc, îmi e la fel de greu să mă tăvălesc în noroi sau să urc spre o minciună frumoasă.
Doamnelor și domnilor,
Un singur lucru ar mai trebui să vă spun, pentru că, probabil, ați rămas totuși cu o nedumerire în privința motivelor care m-au împins să fac această critică a paradisului. Eu am trăit unele întâmplări în care m-am lovit de infern. Știu, așadar, că e mult mai simplu să râzi în gura mare de un paradis fictiv decât să judeci în tăcere un infern trăit. Dar nu-mi luați în nume rău această mică lașitate. Dragostea mea de viață e într-adevăr dureroasă, chiar dacă am ales calea cea mai convenabilă pentru a o mărturisi. Când tac… Iertați-mă. Mi s-a făcut frig.
Octavian Paler - Polemici cordiale
Elogiul izgonirii din paradis – Conferința unui apostat (fragment)