Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

5/31/2011

Adevarata zi de nastere

“You need chaos in your soul to give birth to a dancing star.” a zis Nietzsche

5/21/2011

Love Quote of the Day

"We love because it's the only true adventure."

5/20/2011

Muzica tăcerii



Posted on May 19th, 2011 by FloriPloiesteanu | Edit
Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Viaţa pe un peron





Simon & Garfunkel - Sound Of Silence

5/16/2011

La mulţi ani Daniel Ion Iancu


La mulţi ani, la mulţi (f)ani, şi la mulţi (b)ani, îţi doresc, căci cu cât vei avea tot mai mulţi ani, şi mai mult din aceia (bani) şi din ceilalţi (fani), vei realiza adevărul că, de nici unii dintre ei nu aveai nevoie, ci numai de tine însuţi, pe care crezi că îl cunoşti, dar care îţi este ascuns, este fiinţa care nu li se revelează decât în mod misterios, celor ce sunt împăcaţi cu ei înşişi şi, în ei înşişi cu toţi oamenii.


Am văzut răspunsul tău, că „îi dispreţuieşti, deteşti şi ignori pe mulţi, foarte mulţi (din păcate) dintre locuitorii acestei ţări“... eu nu am dreptul de a-ţi răspunde, dar Eminescu, poetul genial, moldoveanul, o face oricum...

„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!“


Avem liberul arbitru dat de Dumnezeu, în toate,
s-alegem cui să-i deschidem poarta inimii, când bate
dară Domnul nu ne lasă a putea noi să alegem –
fiindcă ştie ce probleme, câte rele-n drum culegem –
El discerne - cin’ să vină, când şi cum - după nevoi,
Numai astfel ne arată, câte patimi - răutate şi mândrie - zac în noi.

Astăzi eu voi înceta  să mai bat la porţi închise,
să mă ierţi - de-acele doruri ce au fost demult proscrise,
şi pe care mintea-ţi toate le răstălmăcise 
iară sufletu-mi o vreme, în genuni se adâncise.
Iar motivul altul nu e, pentru care-am renunţat:
fiecare-n al său suflet, să rămână împăcat.

Bine a mai zis poetul, geniul ce în veci nu moare
Ştiind sufletul cu totul - cu noroi, dar şi candoare:
„Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.“


Să fii iubit mereu Daniel Ion Iancu! Nu iubit pentru ceea ce dăruieşti, ci numai pentru ceea ce eşti, iar nu pentru ceea ce ai părea că eşti; pentru că abia atunci vei fi iubit cu-adevărat... asta am experimentat...şi, încă ceva mai am să-ţi zic, că m-am bucurat din inimă - cu adevărat - că te-am înduplecat, şi-ai  şters "i-ul buclucaş"...parcă tot eu ţi-am scris în 2008, că se scrie cu un singur „i “, "De-ai şti"...de-ai fi ştiut, nu l-ai mai fi şters...acum că ai aflat, îl poţi pune înapoi, pe pagina ta web, pagină de artist...ai liberul arbitru...
s-auzim numai de bine!

5/15/2011

LIMITARE


Avem liberul arbitru dat de Dumnezeu, în toate,

s-alegem cui să-i deschidem poarta inimii, când bate
dară Domnul nu ne lasă a putea noi să alegem –
fiindcă ştie ce probleme, câte rele-n drum culegem –
El discerne - cin’ să vină, când şi cum - după nevoi,
Numai astfel ne arată, câte patimi - răutate şi mândrie - zac în noi.

Politicianul ideal

Politicianul ideal

“Unora le place politica. Foarte bine, s-o facă. Ori să comenteze. Pe mine nu mă fascinează. Şi, deşi îmi dau cu părerea, în sinea mea o dispreţuiesc. Ştiu că nu se poate fără, că politica e o fatalitate. Dar mai ştiu ceva. Că modelul cel mai înalt de politician a fost şi a rămas cel descris de Machiavelli. Amintiţi-vă ce carieră a făcut “Principele”. Carol Quintul ţinea cartea pe noptieră. Henric al III-lea o ducea mereu cu el. Richelieu o consulta în ajunul oricărei hotărâri importante. Wilhelm de Orania o prefera Bibliei.
Dar cum trebuia să fie politicianul ideal, conform exigenţelor lui Machiavelli? Un fel de combinaţie de canalie şi de porc. Desigur, cu condiţia să urmărească un scop nobil. Ceea ce politicienii cam uită, oprindu-se la “mijloace”.”
Convorbiri cu Octavian Paler

5/11/2011

Focul şi cenuşa visurilor noastre

Focul şi cenuşa visurilor noastre

Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mâinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.
Focul – Poeme

Singuri…suntem singuri în faţa golului din noi înşine…în faţa sentimentului subtil de neîmplinire pe care îl încercăm în singuratatea nudă, şi care ne face să ne foim încurcaţi, pe scaunul minţii noastre, pe care stăm aşezaţi confortabil, în logica noastră confortabilă, în vieţile noastre confortabile, cu prieteni confortabili şi reconfortanţi…
Dar sentimentul de neîmplinire este acolo,  mereu, îl purtăm cu noi oriunde ne ducem, în tumultul oraşelor în care facem bani, ori în vârful munţilor pe care îi escaladăm călcându-i în picioare pe alţii, mai slabi, mai neputincioşi să răzbată într-o lume plină de violenţă, plină de ură şi de contradicţii în ea însăşi.
Doar focul ne poate salva…focul unei pasiuni clocotitoare, pentru ceva, ori cineva…nu acel foc murdărit de viclenia unei pasiuni carnale…nu focul acela…ci focul unei pasiuni care taie în carne vie, care răneşte de moarte…ce răneşte?! pe el îl răneşte…bineînţeles, că numai pe el îl poate răni, căci numai el suferă şi este mereu rănit în amorul propriu; pe eul detestabil…
Într-adevăr, focul acesta îţi luminează mâinile, care împletesc în continuu iluzii…şi el creşte, tot creşte , fiindcă cel mai puternic cherosen este speranţa… şi focul pasiunii creşte  arzând speranţă…iar după ce toată speranţa a ars, şi din ea rămâne cenuşa – cenuşa visurilor noastre de a iubi şi de a fi iubiţi – atunci vulturii coboară cu adevărat în noi…iubirea nu este acolo unde o căutam, ci este însăşi cenuşa…este ceea ce rămâne după ce am ars, căutând-o cu înflăcărare…iubirea vine atunci când am renunţat să o mai tot dorim, când întreaga speranţă, măreaţa speranţă s-a făcut scrum…căci iubirea este chiar cenuşa visurilor noastre…abia atunci nu ne mai temem de vulturul ce coboară în noi, fiindcă teama a fost îngropată adânc în cenuşă…şi vulturii coboară să ne ducă pe înălţimile munţilor noştri…pe înălţimile din noi înşine…căci nu mai este nimeni care să îi oprească…nu mai este Eu.