Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

3/31/2011

TESTAMENTUL LUI NICHITA STANESCU, sau Testamentul Ploiesteanului Adevarat!




   Cînd vezi soarele răsărindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
     Cînd ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să te arzi!
    Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-te alergînd de cel care strigă.
     Oroarea nu e de sînge ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
     Nu se face niciodată seară, decît pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decît răsăritul soarelui!
      Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în faptul că murim.
      Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decît dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
      Globul pămîntesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
      Lumina soarelui este orbitoare, dar atît. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.
      N-ai cum să te fereşti de ea.
     Trupul în care locuieşti e cu mult mai departe decît ţi-ai închipuit depărtarea. 
     Faptul că el te doare sau faptul că el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
     Află că mai apropiat este trupul pietrii de piatră, deşi distanţa dintre el şi ea e infinită, decît clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta în clipă.
     Fiule, sufletul meu este bucuros că ştii să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu! 
     Adio!
NICHITA STĂNESCU

3/29/2011

Chiar nici unul.

Uneori, nu exista nici un motiv sa iubesti pe cineva. Dar nici nu trebuie...altfel, nu ar fi iubire.

Uneori, nu e nevoie de nimic...

Uneori nu e nevoie decât de o seară de iulie calmă
ca sa cadă stele peste sufletul tău - de-a valma.
Uneori nu e nevoie de mai mult de o rază de soare
ca sa inunzi o mare de vise călătoare...
Uneori nu e nevoie să atingi mai mult de un Si
ca să cânţi o simfonie de bucurii.
 Uneori nu e nevoie de mai mult de o picătură
ca un suflet umbrit să împroaşte cu ură,
şi nu e nevoie de mai mult de o rază de soare
pe o faţă-ncreţită, ca să faci să crească o floare.
Uneori nu e nevoie decât de o lacrimă
ca să sfarămi o stâncă nelegitimă.
Uneori nu e nevoie decât de o privire în adânc
ca să găseşti harta unui suflet plăpând.
Uneori nu e nevoie decât de o scânteie nevăzută
ca să iei foc şi să arzi peste vremi, renăscută.
Uneori nu e nevoie decât de un singur cuvânt,
ca un munte de durere să se fi risipit în vânt.
Uneori nu e nevoie decât de un deget întins
ca să-l treci prăpastia pe un suflet proscris.
Uneori -de prea puţine, în schimb - nu e nevoie de nimic
ca să fii iertat făr’ să fi cerut iertare vreun pic...
Când iubirea e o inimă vie, chiar de bate într-o casă, pustie
de vânturile ce-au curăţat-o, de valurile care-au spălat-o,
E o casă pustie, dar curată, chiar dacă, dar mai ales, -
nenumăratele-i răni au lăsat-o pătată. 

3/28/2011

Uneori, de prea putine...



Uneori nu e nevoie decât de o seară de iulie calmă

ca sa cadă stele peste sufletul tău - de-a valma.

Uneori nu e nevoie de mai mult de o rază de soare

ca sa inunzi o mare de vise călătoare...

Uneori nu e nevoie să atingi mai mult de un Si

ca să cânţi o simfonie de bucurii.

Uneori nu e nevoie de mai mult de o picătură

ca un suflet umbrit să împroaşte cu ură,

şi nu e nevoie de mai mult de o rază de soare

pe o faţă-ncreţită,

ca să faci să crească o floare.

Uneori nu e nevoie decât de o lacrimă

ca să sfarămi o stâncă nelegitimă.

Uneori nu e nevoie decât de o privire în adânc

ca să găseşti harta unui suflet plăpând.

Uneori nu e nevoie decât de o scânteie nevăzută

ca să iei foc şi să arzi peste vremi, renăscută.

Uneori nu e nevoie decât de un singur cuvânt,

ca un munte de durere să se fi risipit în vânt.

Uneori nu e nevoie decât de un deget întins

ca să-l treci prăpastia pe un suflet proscris.

Uneori -de prea puţine, în schimb -

nu e nevoie de nimic

ca să fii iertat făr’ să fi cerut iertare vreun pic...

Când iubirea e o inimă vie,

chiar de bate într-o casă,

pustie de vânturile ce-au curăţat-o,

de valurile care-au spălat-o,

E o casă pustie, dar curată,

chiar dacă, dar mai ales, -

nenumăratele-i răni au lăsat-o pătată.

3/21/2011

Waiting on the Borderline

Going down with a troubled mind
You leave me waiting on the border line
I'm thinking it's a waste of time
Taking me for a ride
You say that you're good for me
Was a time when I'd let it be
But now there's no reality
Do you think that I' m blind?

Get back to your own side of the highway
You're straying across the line
I know you're a heart breaking lover
Isn't any other time to take a ride
Get back in the long grass
Get back to the street
Go take another walk
Don't bother me


Good loving is hard to find
You keep playing the same old rhyme
Got the feeling that you're gonna be
Travelling down the line
You play in another key
Go tell your friends that I set you free
I know the way it used to be
Watching you hitch a ride


Get back to your own side of the highway
You're straying across the line
I know you're a heart breaking lover
Isn't any other time to take a ride
Get back in the long grass
Get back to the street
Go take another walk
Don't bother me...




BARCLAY JAMES HARVEST - WAITING ON THE BORDERLINE

Un cantec fara inteles





M-am născut din mare
valurile mi-au fost mama şi soarele tatăl.
Când am făcut ochi şi am vazut lumea
m-am făcut scoică
şi priveam cerul cu stele
şi soarele deopotrivă, cu coada ochiului.
Nimic străin, ori hain,
nu pătrundea în universul meu,
şi mi-au crescut unghiile,
cu care îmi zgâriam cochilia pe dinăuntru;
şi mi-au crescut aripi,
dar nu mi le puteam desface
decât în vis...
şi m-am lăsat purtată de el
în adâncuri negre de mister.
Într-o zi mareea s-a jucat cu mine
şi m-a aruncat pe o plajă
ce lucea de singurătate în soare.
Şi am căzut în culcuşul unui balaur
cu şapte capete înşirate pe spate.
 Un fir de nisip mi-a strecurat vântul
a joacă, în ochii mei albaştri de-atâta mare
şi atât m-a durut, că mi-am umplut
 cochilia cu apă şi sare;
Multă vreme am lăcrimat de durere,
şi aproape m-am înecat
în propria-mi sare.
Într-un târziu, marea s-a uscat
vărsându-se-n soare,
cochilia s-a spart
şi am rămas făr’ de apărare.
acum mă rostogolesc prin lume
alungată între extreme nebune...
şi mantia-mi albă, de ceaţă,
mi-atârnă în zdrenţe pe umeri.
Sunt goală, iar sideful
mi s-a  acoperit cu smoală.
Îmi plâng cochilia spartă, uneori
şi visez să-mi crească aripi să zbor
până în soare, cu razele lui să mă spăl
ca în mare, şi să mor lângă cheia mea sol 
ce priveşte la mine a mirare: 
"un cântec fără înţeles"...


Song with no meaning - Barclay James Harvest

3/20/2011

INAINTE DE A ORBI!!!

 
BRUCE SPRINGSTEEN - I WISH I WERE BLIND

ULTIMA


Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva
dintr-o pricină rotitoare?
Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva
dintr-o pricină stătătoare?
Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii
vor să se nască şobolani?
De ce libelulele se înmulţesc în libelule?
Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,
numai în porc?

Numai eu şi cu tine,
proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,
unul se-nmulteşte prin cuvinte
şi altul prin semne.
Şi, totuşi te întreb: de ce
şoarecele de câmp
vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de viaţă!


ULTIMA, de NICHITA STANESCU

3/19/2011

Preludiu pentru tacere

Singuratatea

Ne dăm seama, când avem curajul să privim lucrurile în faţă, că suntem nişte fiinţe îngrozitor de singure şi izolate. În urma acestei constatări lucide, mai mult sau mai puţin conştiente, încercăm să fugim, să scăpăm fiindcă nu ştim ce anume s-ar putea ascunde dincolo sau în spatele acestei singurătăţi. Înspăimântaţi, căutăm să ne refugiem în diverse activităţi, distracţii religioase sau de altă natură. Pentru cine vrea să vadă acest fenomen în sine, lucrurile sunt destul de evidente. Ne izolăm prin activităţile noastre zilnice, prin atitudinea şi modul nostru de gândire; în ciuda legăturilor foarte strânse pe care le putem avea cu cineva, ne gândim, de fapt, mereu numai la noi înşine. De aici – o izolare şi o singurătate sporite, o dependenţă totală faţă de obiectele din jur şi o mulţime de necazuri şi suferinţe. Nu ştiu dacă dvs. vă daţi seama de aceste lucruri.


Poate că vom înţelege această izolare singurătate, dependenţă şi suferinţă acum, discutând împreună sub acest cort. E o stare mereu prezentă în fiecare dintre noi. E uşor de constatat chiar şi pentru cei mai puţin pătrunzători, că toate activităţile noastre sunt centrate pe propria noastră persoană. Suntem mereu obsedaţi de noi înşine: ne preocupă sănătatea noastră, faptul că trebuie să ne facem exerciţiile ori că trebuie să ne schimbăm; vrem o slujbă mai bănoasă, relaţiile cu oamenii mai mulţumitoare. “Eu vreau să ating iluminarea”; ‘Trebuie să fac ceva cu viaţa mea” -numai “eu”, “viaţa mea”, grijile şi problemele mele.


Această preocupare de noi înşine e prezentă în fiecare clipă; suntem devotaţi, trup şi suflet, propriei noastre persoane. E un lucru evident. Fie că mergem la birou sau la uzină, fie că realizăm o muncă socială proclamându-ne grija pentru bunăstarea întregii lumi, de fapt, tot preocuparea faţă de noi înşine e cea care ne mobilizează; “eul” are întotdeauna prioritate. Dar această preocupare zilnică de propria noastră persoană în raporturile cu ceilalţi, aduce cu sine izolarea. Fapt iarăşi foarte evident! Şi dacă scrutăm mai adânc problema, descoperim că această izolare produce ca efect imediat un sentiment de singurătate interioară, de ruptură, fără nici o legătură reală cu nimeni şi nimic. Poţi să te afli într-o mulţime de oameni sau împreună cu un prieten – acest sentiment al ruperii de toţi şi de toate persistă, mai mult, se adânceşte. Nu ştiu dacă l-aţi remarcat sau dacă, dimpotrivă, nu l-aţi cunoscut până acum. Când luăm seamă de această singurătate încercăm să fugim de ea. Cum? prin diferite forme de divertisment, prin meditaţie ş. a. m. d.


Sigur, toate acestea arată faptul că spiritul, superficial sau profund, ori simplu instrument al cunoaşterii sale tehnice, se vede privat de orice raport real repliindu-se asupra lui însuşi. Relaţiile umane sunt lucrul cel mai important din viaţă; dacă nu eşti în relaţii bune cu o singură persoană, nu poţi fi nici cu celelalte, îţi închipui că nu poţi avea relaţii bune decât cu persoana cutare sau cutare, dar aceste relaţii nu trec dincolo de nivelul declaraţiilor verbale şi sunt, prin urmare, iluzorii. Dar dacă la un moment dat înţelegi că relaţiile dintre doi oameni sunt identice cu relaţiile între toţi oamenii, atunci izolarea, singurătatea, capătă o cu totul altă semnificaţie.


Ce sunt deci relaţiile umane? Vrem să vedem de ce oamenii sunt atât de singuri, disperat de singuri. Trăind fără iubire, dar însetaţi de ea, ei se împuţinează fizic şi psihic şi sfârşesc în nevroză. De fapt, majoritatea oamenilor sunt nevrotici, mai mult sau mai puţin dezechilibraţi, sclavi ai câte unei obsesii. Şi dacă priviţi acest lucru mai atent, pare că el decurge din lipsa totală de relaţii adevărate. Aşadar, înainte de a înţelege cum putem scăpa de singurătate şi suferinţă, de durerea şi angoasa existenţei umane, trebuie să aprofundam chestiunea relaţiilor între oameni, ce înseamnă să te afli în contact cu cineva.


Suntem noi oare în contact unii cu alţii? Gândirea afirmă că da, dar, de fapt, e posibil să mintă – căci a fi în contact cu cineva nu înseamnă doar să ai relaţii intime ori sexuale cu acea persoană.
Din cauză că nu înţeleg în profunzimea ei natura relaţiilor “sociale”, oamenii sunt cuprinşi de tristeţe şi confuzie, încep să se frământe. Acceptă anumite credinţe, fac gesturi de caritate, dar totul rămâne fără nici o valoare atâta timp cât între ei nu există raporturi lipsite de orice umbră de conflict. E posibil? Dvs. şi cu mine, de pildă, suntem într-o relaţie adevărată? S-ar putea ca între noi să existe raporturi excelente fiindcă eu oricum voi pleca în curând şi atunci aceste raporturi vor lua sfârşit.

E posibilă, aşadar, o relaţie adevărată, reală între doi oameni care se preocupă, fiecare în parte, de persoana lui? Atunci când fiecare îşi vede numai propriile ambiţii, nevoi, propria lui înfruntare cu lumea şi restul absurdităţilor meschine care formează însăşi viaţa? Un om prins într-o asemenea plasă ar putea să mai aibă relaţii adevărate cu un altul? Vă rog, urmăriţi-mă cu atenţie! E posibilă o relaţie realmente adevărată între un bărbat şi o femeie, dacă el este catolic şi ea protestantă ori dacă el este budist şi ea hindusă?


Deci ce înţelegem prin relaţii umane? Mie mi se pare că acesta este unul dintre lucrurile cele mai importante în viaţă, pentru că viaţa este făcută din relaţii. Unde nu sunt relaţii, nu există nici viaţă, sau atunci viaţa devine o suită de conflicte care sfârşesc în divorţ, singurătate – care aduce cu sine o mulţime de frământări, de anxietăţi şi tot felul de alte necazuri. Le cunoaşteţi cu toţii foarte bine. Pe de altă parte, putem vedea cu ochii noştri cât de pline de viaţă sunt relaţiile adevărate între oameni şi cât de puţini sunt aceia care au reuşit să distrugă zidul despărţitor dintre ei şi semenii lor. Pentru a frânge această barieră cu tot ce implică ea – şi nu este vorba doar de o barieră fizică – trebuie să adâncim problema acţiunii, a făptuirii.


Ce este acţiunea? Nu luăm în discuţie acţiunea trecută sau viitoare, ci acţiunea imediată. Acţiunea noastră este rezultatul unei concluzii la care am ajuns în prealabil şi se împlineşte conform acestei concluzii; ori se poate întemeia pe o anumită credinţă şi atunci urmează credinţa respectivă. Când pleacă de la credinţă anterioară, acţiunea se va desfăşura conform datelor acestei experienţe, a cunoaşterii acumulate. O astfel de acţiune se întemeiază pe trecut, iar relaţiile noastre se înscriu numai în trecut, ignorând pur şi simplu prezentul. Dacă, de pildă, eu am avut cu cineva o relaţie oarecare – şi această relaţie înseamnă, evi­dent, acţiune – timp de câteva zile, săptămâni sau de câţiva ani, mi-am construit deja o imagine a persoanei respective şi atunci voi reacţiona conform acestei im­agini iar persoana respectivă va reacţiona conform imaginii pe care şi-a făcut-o la rându-i despre mine; aşadar, până la urmă, relaţia nu este între noi doi, ci între imaginile noastre. Vă rog, analizaţi-vă spiritul, analizaţi-vă propria atitudine în relaţiile cu ceilalţi şi veţi descoperi foarte repede cât de adevărate sunt cuvintele mele. Toate relaţiile noastre sunt întemeiate pe imagini – cum aşadar să existe raporturile reale, adevărate cu ceilalţi dacă nu ne leagă decât nişte imagini?!


Ceea ce mi-aş dori eu ar fi nişte relaţii lipsite de orice conflict, în care nimeni să nu se folosească de nimeni, să nu exploateze pe nimeni, nici sexual, nici pentru propria plăcere, bucurându-se doar de o trecătoare companie. E foarte limpede că un conflict interior distruge orice relaţie adevărată – aşadar trebuie să-1 rezolv în esenţa lui, iar nu marginal. Nu pot să rezolv conflictul decât prin înţelegerea acţiunii mele în viata de zi cu zi, nu numai în cadrul unor relaţii. Vreau să-mi dau seama dacă toate activităţile mele tind să mă izoleze, adică să ridice un zid de netrecut în jurul meu; zid care înseamnă, în ultimă instanţă, grija egoistă de mine însumi, de viitorul meu, de fericirea mea, de sănătatea mea, de Dumnezeul şi credinţa mea, de succesele sau insuccesele mele. Mă urmăriţi? Sau credeţi că raporturile umane nu au nimic de a face cu “eul” meu, cu egoismul meu? Eu sunt un centru ale cărui activităţi se axează exclusiv pe fericirea mea, pe satisfacţiile şi gloria mea, activităţi care, în mod obligatoriu, tind să mă izoleze. Şi unde apare izolarea, apare şi ataşamentul faţă de ceva, dependenţa; dacă ataşamentele mele sunt impregnate de incertitudine sau dependenţă, încep să sufăr şi ca urmare, să mă izolez total de ceilalţi oameni. Realmente aşa stau lucrurile – nu fac teorii, nu spun poveşti.


De-a lungul anilor mi-am construit un set de imagini despre mine însumi şi despre cei din jur. M-am întărit prin activităţile, credinţele mele ş. a. m. d. Prima întrebare este, deci, următoarea: cum să scap de aceste imagini? De imaginea Dumnezeului în care cred, de toate condiţionările mele, imagini care înseamnă pentru mine căutarea celebrităţii şi a iluminării (care, în fond, e acelaşi lucru!), obligaţia de a mă implini în ceva, ca să nu ajung un ratat. Am creat, vai, o mulţime de imagini despre mine însumi şi despre ceilalţi. Cum voi scăpa de ele? Pot să dărâm această structură de imagini printr-un proces analitic? Evident că nu.


Atunci ce-i de făcut? E o problemă foarte importantă pe care trebuie s-o rezolv acum, iar nu s-o amân pe altădată. Dacă n-o rezolv astăzi mă va tulbura şi mai tare; mintea mea are nevoie de ordine ca să funcţioneze bine, sănătos, normal, să nu ajungă la nevroză. Acum trebuie să-mi pun ordine în viaţă, în mine, chiar în cursul acestei zile, altfel voi cădea pradă frământărilor, coşmarurilor de tot felul şi mâine nu voi mai fi în stare de nimic. Trebuie aşadar să rezolv cât mai repede această problemă.


Cum să fac deci să înceteze crearea imaginilor? Mai întâi, desigur, având grijă să nu-mi creez o super-imagine. Am în cap o mulţime de imagini şi, neputându-mă elibera de ele, inventez, din nenorocire, o super-imagine -sinele superior, atman sau un agent exterior, spiritual, ca de pildă “Marele Frate” din lumea comunistă. Trebuie aşadar să pun capăt o dată pentru totdeauna tuturor imaginilor pe care le-am creat, dar fără a-mi crea una superioară, mai nobilă, într-un fel. Vedem aşadar că în clipa în care ne sprijinim fie măcar şi pe o singură imagine, orice posibilitate de a avea relaţii adevărate cu ceilalţi dispare, deoarece imaginile separă, divizează şi acolo unde există separaţie există în mod obligatoriu şi conflict, nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi la cel al indivizilor. Până aici e, cred, destul de limpede. Deci, cum mă pot debarasa de toate imaginile pe care le-am acumulat în aşa fel încât spiritul meu să fie complet liber, proaspăt, întinerit, capabil să observe orice seg­ment al vieţii cu un alt ochi, transfigurat?


Mai întâi trebuie să descopăr (dar fără a face apel la analize simandicoase!) cum se nasc imaginile? Altfel spus, trebuie să învăţ să observ. Observaţia se întemeiază pe analiză? Observ, deci văd – este oare acest act rezultatul vreunei analize, al vreunui exer­ciţiu care se derulează într-un interval de timp? Sau e un act întâmplat în afara timpului? Dintotdeauna omul a încercat să meargă dincolo de timp prin diferite mijloace şi procedee, iar tentativele lui au sfârşit mereu cu câte un eşec. Presimţind, poate, că nu este în stare să se debaraseze de toată această mulţime de imagini, el şi-a creat o super-imagine devenind astfel sclavul propriei sale creaţii. Nu poate fi, deci, liber niciodată fiindcă această super-imagine – sufletul, sinele superior, statul sau mai ştiu eu ce – e tocmai opusul libertăţii; e pur şi simplu o imagine în plus. Prin urmare e o problemă vitală pentru mine să pun capăt imaginilor. Numai şi numai atunci voi putea întreţine raporturi juste cu ceilalţi; dar ne întrebăm dacă e posibil să punem capăt tuturor imaginilor dintr-o dată, iar nu în timp, descotorosindu-ne pe rând de ele, lucru care, până la urmă, n-ar duce la nimic.


Trebuie să descopăr dacă sunt în stare să distrug acest mecanism al spiritului de creare a imaginilor şi în acelaşi timp, să mă întreb ce înseamnă “a fi lucid”. Pentru că asta îmi va îngădui să rezolv problema şi să pun capăt tuturor imaginilor, intr-un cuvânt, să-mi dobândesc libertatea. Căci unde există libertate există şi posibilitatea de a avea relaţii juste cu cineva, relaţii lipsite de orice formă conflictuală.


Ce este aşadar luciditatea? Ea presupune o atenţie lipsită de orice formă de alegere. Nu mai pot alege o imagine preferată în detrimentul alteia; pentru ca atunci n-aş mai ajunge la nici un capăt. Trebuie să descopăr ce este luciditatea – o stare în care nu mai există alegere, ci numai pură observaţie, viziunea pură.


Aşadar, ce înseamnă “a vedea”? Cum privesc eu un copac, un munte, un deal, luna, o apă curgătoare? pe obicei nu mă reduc la simplă şi pură vizualizare, în mintea mea există deja o imagine constituită a copacului, a norului, a râului respectiv. Acest râu mai are şi un nume al său, susură într-un anume fel, clipoceşte într-un mod plăcut sau neplăcut. Mereu observ, iau seamă de lucrurile din jur în funcţie de nişte preferinţe sau aversiuni, comparându-le unele cu altele. Dar nu e posibil să observ şi să ascult acest râu fără să fac o alegere, în afara oricărui ataşament, oricărei împotriviri interioare sau conceptualizări?

Faceţi, vă rog, acest lucru, acum, în timpul discuţiei noastre, ca exerciţiu de dimineaţă! Sunt în stare să ascult susurul acestui râu fără nici o intruziune din trecut? Sunt în stare să observ toate aceste lucruri diferite unele de altele, fără să aleg între ele? Adică fără să condamn pe vreunul şi fără să mă ataşez de altul, să le contemplu numai, şi atât? Nu sunt în stare, nu-i aşa? De ce? Pentru că mintea mea e atât de obişnuită cu prejudecăţile şi preferinţele ei? Pentru că e leneşă şi nu dispune de energia necesară? Sau poate fiindcă mintea mea nu vrea să scape cu adevărat de imagini şi se cramponează, în secret, de una anume? Asta înseamnă că, de fapt, spiritul refuză să vadă că orice existenţă este relaţie şi că atunci când între relaţii intervin conflicte, viaţa devine un coşmar din care se nasc singurătatea şi confuzia. Oare spiritul îşi dă seama în mod direct, iar nu conceptual, de acest adevăr, anume că acolo unde sunt conflicte, relaţiile autentice nu sunt posibile?


Cum putem scăpa de imaginile pe care ni le-am format? Mai întâi trebuie să descoperim cum s-au format ele; care este deci mecanismul creării lor. Dar acest lucru nu se poate vedea din moment ce noi vorbim tot timpul, discutăm doar, inutil, din moment ce există violenţa de limbaj, brutalitate în exprimare; dacă nu suntem profund atenţi la clipa de faţă, atunci mecanismul de construcţie a imaginilor începe să se mişte; altfel spus, când spiritul nu este profund atent în chiar momentul acţiunii pe care dorim s-o săvârşim, mecanismul creator de imagini funcţionează după bunul său plac. Când cineva, de pildă,îmi spune ceva plăcut sau neplăcut şi dacă, atunci când persoana respectivă îmi vorbeşte, eu nu catadixesc să-i acord vreo atenţie, imediat se declanşează mecanismul, în schimb, dacă sunt atent şi lucid, construcţia imaginilor încetează. Când spiritul e pe deplin treaz, atent la ceea ce se întâmplă în imediat, când nu este distrat, înspăimântat, gata să respingă mereu câte ceva din ceea ce aude, atunci construcţia imaginilor devine imposibilă, încercaţi să verificaţi lucrul acesta într-o zi; veţi vedea că am dreptate!


Prin urmare, am văzut cum putem împiedica formarea imaginilor; dar ce se va-ntâmpla cu toate aceste imagini acumulate până în prezent? V-aţi pus vreodată această întrebare? S-ar părea că nici nu vă interesează. Pentru că dacă e într-adevăr o problemă serioasă, adevărată, vitală pentru voi, ar fi trebuit să o fi rezolvat deja până acum iar nu să staţi şi să aşteptaţi să găsească altcineva răspunsul în locul vostru. Ei bine, ce se întâmplă, deci, cu toate imaginile înmagazinate de noi în creier? Vă daţi seama ce număr imens de imagini ţineţi ascunse în mintea voastră? Veţi putea scăpa încetul cu încetul de ele, eliminându-le una câte una? Asta v-ar lua un timp infinit. Căci numai bine scăpaţi de una şi îndată veţi crea alta. Acest proces de eliminare a imaginilor una după alta riscă să nu se mai sfârşească Aşadar sunteţi în posesia adevărului – nu vă puteţi debarasa pe rând de imaginile din mintea noastră. Spiritul care a surprins realmente acest adevăr este total conştient atunci când îşi creează o nouă imagine, în această clipă de atenţie, vizionară, toate imaginile dispar. Mă întreb dacă sesizaţi acest lucru.


Imaginile se formează atunci când spiritul nu este atent şi trebuie să recunoaştem că majoritatea dintre noi se află în această situaţie. Când însă privim cu maximum de atenţie o singură imagine, imediat devenim atenţi la întreg mecanismul construcţiei de imagini. Şi văzându-l cum funcţionează îl putem opri; fie că e vorba de trecut, de prezent sau de viitor. Ce contează este, deci, atenţia noastră, iar nu capacitatea de imagini pe care ne-am creat-o. Vă rog, încercaţi să înţelegeţi acest lucru foarte important. Dacă îl veţi înţelege, veţi înţelege, practic, tot mecanismul men­talului.


Din păcate cei mai mulţi dintre noi n-au fost în stare să-şi rezolve problemele; nu prea ştim cum s-o facem şi continuăm să trăim cu ele transformându-le într-un fel de obişnuinţă, de armură impenetrabilă. Dacă avem o problemă nerezolvată încă, nu mai avem energie; Problema respectivă ne absoarbe întreaga energie; şi astfel până şi lipsa de energie devine, în cele din urmă, o obişnuinţă. Dacă deci sunteţi cât de cât serioşi, dacă vreţi să duceţi cu adevărat o viaţă fără conflicte, trebuie să descoperiţi cum să vă rezolvaţi imediat problemele; altfel spus trebuie să acordaţi atenţie oricărei probleme care vă frământă, iar nu să încercaţi, să vă siliţi s-o rezolvaţi. Pentru că dacă vă încrâncenaţi să-i găsiţi o soluţie, vă aşezaţi în afara problemei rămânând totuşi cu problema în timp ce, dacă îi acordaţi atenţia voastră deplină, atunci veţi descoperi soluţia în problemă, nu în afara ei.


Îngăduiţi-mi să mă exprim altfel. Ştim cu toţii ce înseamnă suferinţa fizică sau psihologică, interioară deci. Suferinţa fizică poate fi tratată cu diferite leacuri atât de bine încât nu rămânem nici măcar cu amintirea ei. Dacă suntem pe deplin conştienţi de această suferinţă şi dacă, în luarea noastră de cunoştinţă, ne amintim de trecut, atunci suferinţa dispare; prin urmare vom dispune de energia necesară pentru a înfrunta şi suferinţa viitoare când, fără îndoială, aceasta va veni. Toţi, cred, am de suferit şi psihologic – unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare am suferit în felul său. Când suferim, din instinct, vrem să scăpăm, să fugim de boală şi atunci ne găsim câte un refugiu – într-o religie, în diferite distracţii, în lectură ş. a. m. d.


Ei bine, dacă spiritul este foarte atent şi nu dă înapoi în faţa suferinţei, veţi vedea că din această stare totală se naşte o energie atât de puternică – aproape o pasiune – încât suferinţa încetează de la sine. La fel şi cu imaginile – sfârşesc instantaneu atunci când nu există nici o preferinţă pentru nici una din ele; acest lucru e foarte important. Când n-avem nici o preferinţă, nu mai avem nici o prejudecată. Suntem atunci în stare să privim şi, prin această pură privire a lucrurilor, ajungem nu numai la înţelegerea procesului de formare a imaginilor, ci chiar la brusca lui istovire şi isprăvire.


Vedem, aşadar, cât de importante sunt relaţiile umane, vedem că e posibilă o relaţie fără conflict, o stare de iubire, prin urmare. Căci iubirea nu este o imagine; nu este o plăcere şi cu atât mai puţin o dorinţă. Iubirea nu se poate cultiva, exersa, ea nu depinde de memorie. Sunt deci în stare să trăiesc zilnic, fără să mă preocup de mine însumi? Pentru că această preocupare de mine însumi este principala imagine. Sunt în stare să trăiesc fără ea? Atunci abia nu voi mai cunoaşte singurătatea, izolarea şi suferinţa.


Ascultător: Când priveşti în adâncul tău şi simţi că eşti cuprins de o pasiune fără motiv – pasiunea de a înţelege, putem recunoaşte, cu puţină francheţe, că, de fapt, acest sentiment nu este altceva decât dorinţa de a avea experienţa realităţii. Sinele (adică tot ceea ce noi cunoaştem) poate avea acest sentiment fără nici un mobil şi poate percepe diferenţa esenţială care există între cele două sentimente?
Krishnamurti: – Mai întâi de toate, ce este “sinele”, “eul”? În mod sigur, “eul” este rezultatul educaţiei noastre, al conflictelor şi culturii noastre, al relaţiilor noastre cu restul lumii; acest “eu” este rezultatul propagandei căreia i-am fost supuşi vreme de cinci mii de ani. Este “eul” legat de casa, bărbaţii, nevestele noastre ş. a. m. d. Acest “eu” spune: “Vreau să fiu fericit, vreau să reuşesc în viaţă”. Acest “eu” afirmă:sunt creştin, sunt comunist sau hindus. “Eul” creează toate aceste îngrozitoare diviziuni, nu-i aşa?


Ei bine, “eul” izolat, limitat prin structura şi natura sa, separatist, poate avea vreo pasiune? Evident că nu. Sigur, poate avea pasiunea plăcerii, dar asta nu intră în discuţia noastră de acum. Pasiunea se naşte odată cu sfârşitul “eului”; numai un spirit eliberat de prejudecăţi, opinii, judecăţi personale şi condiţionări poate cunoaşte adevărata pasiune cu energia şi intensitatea ei pentru că e în stare să vadă realitatea. Văd că sunteţi de acord cu mine şi că spuneţi “da”, dar oare acest “da” nu e o afirmaţie pur verbală? Sau v-aţi dat seama realmente de acest adevăr şi sunteţi, prin ur­mare, liber?

Jiddu Krishnamurti – Singuratatea


Aspirand la relatia de iubire ideala...

 

Aproape toti aspiram sa intalnim acea fiinta minunata a carei prezenta va putea trezi in noi Magia, Misterul, Iubirea si Fericirea Fara Masura...
Si, cu certitudine, "Ileana Cosanzeana" sau 
"Fat Frumos" exista!



Dar ca sa putem atrage iubirea unor astfel de fiinte extraordinare, trebuie sa devenim noi insine un Fat Frumos sau o Ileana Cosanzeana...
Nu exista alta Cale! 



Alegerile noastre exprima ceea ce suntem la un moment dat.
O vrabie isi va alege intotdeauna ca pereche in viata o alta vrabie!
Poate ca vrabia noastra viseaza la cantecele privighetorii, la calatoriile in tarile calde pe care le face o randunica sau la forta imperiala a zborului unui vultur, dar atunci cand va veni momentul unei alegeri ea va alege tot o vrabie ciufulita si galagioasa precum este ea, sperand ca universul de pene cenusii in care isi va continua existenta ii va aduce fericirea.




O vrabie nu va putea face o alta alegere!
Desigur, va fi incantata de trilurile privighetorii, va visa cu ochii deschisi la calatoriile fascinante peste mari si tari pe care le-ar putea face alaturi de o randunica, i-ar placea nespus sa se bucure de protectia unui vultur...
In scurtele momente de relativa luciditate, mintea ii va spune ca o astfel de pasare va putea cu adevarat sa o implineasca dar, pana la urma, va simti sa aleaga la fel ca in trecut.
Este inevitabil!!!




O vrabie nu se va simti in largul ei decat in compania unei alte vrabii.
Trilurile privighetorii o vor complexa, pana la urma; perspectiva unui zbor de mii de kilometri ii va taia orice elan; prezenta unui vultur o va umple de teama, pentru ca ea nu este dacat o vrabie!... 



Si atunci in ce fel va putea o vrabie sa-si implineasca zborul interior?
Doar transformandu-se!




Pentru a se transforma insa e nevoie sa fie constienta, e nevoie ca in ea sa pulseze viu elanul catre albastrul cerului!




Pentru a trai implinirea unei relatii superioare, vrabia va trebui sa isi alchimizeze in asa fel natura inferioara, prin identificare cu idealul pe care il are, incat sa devina ea insasi o privighetoare, o randunica, un vultur... 




Revenind din aceasta alegorie, sa ne imaginam o scara de la unu la zece, in care la unu gasim omul primitiv, la cinci, omul obisnuit, iar la zece, fiinta care a atins desavarsirea.
Luand in discutie conditia omului obisnuit, unul dintre laitmotivele lamentarilor acestuia va fi acela ca "nu stie cum se face", dar in toate relatiile pe care le-a avut nu a intalnit decat femei profitoare sau barbati neseriosi si mincinosi.




De unde concluzia irefutabila ca toate femeile sunt usuratice, eufemistic vorbind, respectiv ca toti barbatii... s-au nascut in cotet.

Desigur, experienta trista si limitatoare a omului ne-constient nu poate fi un reper decat pentru adevarul sau mic si inconsistent.
Dintr-o perspectiva mai inalta, putem intelege ca, atata vreme cat noi ramanem in aceeasi conditie existentiala, vom face aceleasi alegeri pe care le-am mai facut si acum douazeci de ani; si oricat de diafane vor fi proiectiile noastre, realitatea ne va lovi frontal si fara menajamente intr-o buna zi, daramand inca o data toate castelele de nisip pe care ni le-am construit.





Caci cum ar putea omul de la nivelul de constiinta al lui "cinci" sa aleaga cu toata fiinta, ca pereche in viata, omul de la nivelul "noua"?!
Sunt lumi atat de diferite, cu atat de putine punti de trecere...




Prin urmare, indiferent de sperantele sale, el va alege tot omul cu o conditie asemanatoare - omul de "cinci", de "sase" sau de "patru".
Si chiar daca va avea ocazia sa stea in compania omenilor superiori aflati pe treptele cele mai inalte ale acestei scari, fiinta obisnuita nu ii va recunoaste.


Da, isi va spune, poate: "ce om deosebit!" ,dar, la putin timp dupa aceea, se va arunca cu speranta tot in bratele unei fiinte care este dupa chipul si asemanarea sa.




Iar acest ciclu al dezamagirilor va continua fara oprire pana in ziua in care, satula de suferinta, fiinta in cauza va ridica in sfarsit capul din mocirla si va privi catre cer pentru a gasi singurul reper fix care o poate calauzi cu adevarat prin aceasta lume iluzorie.




Este momentul in care poate incepe centrarea in sine si ruperea conditionarilor intretinute cu inversunare atata amar de vreme.
Este momentul in care procesul alchimic se poate demara, este clipa in care Scanteia Divina din sufletul ei isi face simtita caldura!...

Acum poate incepe transformarea constienta; iar primul lucru care trebuie indepartat este frica de singuratate.




Este un moment privilegiat in care este de preferat sa fii singur, indiferent de tristetile ce iti pot umbri pleoapele uneori.
Ce-ai putea sa rezolvi ramanand intr-o relatie fara perspective?




Trebuie sa fii puternic si determinat pentru ca nu este usor sa lupti cu toate atasamentele si conditionarile pe care le cari dupa tine, cu toate greselile care vor striga dupa compensare...




Dar daca reusesti sa-ti mentii fata catre stele, Cerul iti va intinde mana si te va trage spre El!




Si daca in aceste momente de gratie sufletul iti va fi inundat cu iubire adevarata, iubeste oricum, cu toata fiinta ta, si nu te preocupa foarte mult daca vei fi iubit la randul tau!




Gandeste-te la toate greselile stiute si nestiute pe care le-ai facut si nu te astepta sa obtii implinirea interioara fara obstacole; dar fii sigur ca iubirea pe care o vei lasa sa curga prin tine, si care nu este a ta, te va transforma, te va apropia tot mai mult de izvorul fericirii!





Iar intr-o buna zi vei fi un Om Nou...
In acea zi vei intelege ca tu iti construiesti realitatea, ca fericirea adevarata este parte a naturii tale, ca nimic nu iti vine din exterior pentru ca tu esti Totul.




In acea zi, o alta fiinta minunata ca tine te va cuprinde in bratele sale, iar tu o vei recunoaste ca fiind asemenea tie... 




De aici totul devine o poveste magica cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, cu zboruri printre stele si regasire de Sine!... Dar doar de aici! 

Daniel Roxin, Magicianul alb

3/14/2011

Povestea dragostei

Demult, undeva pe pamant s-au adunat toate calitatile si simturile omenesti. Cand Plictiseala a cascat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatica ca intotdeauna, a propus:
- Hai sa ne jucam de-a v-ati ascunselea!
Intriga si-a ridicat ispitita sprancenele, iar Curiozitatea, neputand sa se retina, a intrebat:
- V-ati ascunselea? Ce mai este si aceasta? Este oare vreun joc?
Nebunia a explicat ca-si va acoperi ochii si va numara pana la un milion, in timp ce toti ceilalti se vor ascunde, iar cand numaratoarea va lua sfarsit, primul ce va fi gasit ii va lua locul si astfel jocul va continua...
Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat intr-atat de multe tumbe, incat chiar si Indoiala s-a lasat convinsa, ba mai mult, chiar si Apatia cea mereu bosumflata si neinteresata...
Insa nu toti au acceptat sa ia parte la aceasta activitate. adevarul a preferat sa nu se ascunda:
- De ce sa ma ascund, daca pana la urma tot voi fi descoperit?
Aroganta a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul ca ideea nu-i apartinuse), iar Lasitatea a preferat sa nu indrazneasca.

Unu, doi, trei, a inceput Nebunia sa numere. Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca intotdeauna, s-a culcat in spatele celei mai apropiate pietre. Credinta s-a inaltat spre cer, iar Invidia s-a ascuns in umbra Triumfului, care, prin propriile sale forte, a ajuns in coroana celui mai inalt copac. Generozitatea aproape ca nu reusea sa se ascunda, fiecare loc pe care il cauta parand sa fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decat pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumusete! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Rusine! Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptuozitate! Rafala unui vant? Locul magnific pentru Libertate! In sfarsit s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul, dimpotriva, si-a gasit un loc convenabil chiar de la inceput, insa numai pentru el! Miciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevarata minciuna in realitate s-a ascuns dupa curcubeu!), iar Pasiunea si Dorinta in craterul unui vulcan. Neatentia... pur si simplu a uitat unde s-a ascuns... dar aceasta nu este atat de important!

Cand Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu isi gasise inca o ascunzatoare pentru ca fusese atat de ocupata... pana cand a observat o tufa de trandafiri si, profund impresionata, s-a ascuns intre flori. "Un milion!" a numarat Nebunia si a inceput sa caute.

Prima pe care a gasit-o a fost Lenea, la numai trei pasi. Dupa aceasta Credinta a fost auzita discutand cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea si cu Dorinta au fost vazute facand vulcanul sa vibreze. Intr-o secunda, ea a gasit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit sa fie cautat, caci a iesit singur la iveala, dintr-un cuib de viespi. Mergand atat de mult, i s-a facut sete, si venind inspre lac, a descoperit-o pe Frumusete. Cu Indoiala a fost si mai usor, caci aceasta sta cocotata pe un gard, neputand decide unde sa se ascunda. Astfel i-a gasit pe toti, Talentul - in iarba tanara, Frica - intr-o pestera intunecata, Minciuna -in spatele curcubeului (iarasi o minciuna... era totusi la fundul oceanului...), chiar si pe Neatentie, care a uitat pur si simplu de joaca.

Numai Dragostea nu putea fi gasita. Nebunia o cautase in fiecare tufaris, fiecare raulet, pe piscurile muntilor, si, cand era aproape gata sa renunte, a zarit tufa de trandafiri infloriti... Cu un tepus ea a inceput sa indeparteze crengutele ghimpoase, cand deodata auzi un strigat ascutit: spinii au impuns ochii Dragostei. Nebunia nu stia ce sa mai faca pentru a-si cere iertare, a plans, a rugat, a implorat si chiar s-a oferit sa-i fie ajutor si indrumator.

Incepand cu acea zi DRAGOSTEA E OARBA SI NEBUNIA O INSOTESTE MEREU.

(preluare dupa autor necunoscut)