Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.
Dante Alighieri - Infernul

Traducere de George Pruteanu

She's only happy in the Sun - Ben Harper

7/23/2017

Vine un moment în viaţă când fiecăruia i se spune:

Pentru fiecare dintre noi, restaurarea în adevărul fiinţial şi accesarea vieţii în duh este în esenţă o recapitulare de tip avraamic. Vine un moment în viaţă când fiecăruia i se spune:
'Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema;' (Fac. 12, 1-3)
Omul nu poate fi reînnoit decât în afara zonei sale de confort. Pentru aceasta lui i se cere să creadă, adică să urmeze acel traseu lăuntric supraraţional, precum oarecând Avraam. Chemarea poate părea contradictorie sau paradoxală, este personală şi apare tainic în inima omului. Abia după ce omul creditează şi păşeşte pe o astfel de cale intrând în procesul de împreună-alcătuire cu Hristos - Domnul Iubirii-Adevăr, lui i se descoperă 'ţara promisă' şi rostul adânc al fiinţei sale. Pe acest drum, el se declină mereu ipostatic şi merge 'spre asemănare', urcând 'din slavă în slavă'.

Dr.psihologie patristica Simona Ciobanu, extras din cartea aflată în lucru: Eseuri de psihologie patristică, Despre restaurarea în adevărul ființial

Cândva fiul meu, la 30 de ani va veni la mine și va zice…

AdMe.ru a selectat un fragment emoționant din povestirea Svetlanei Hmeli având ca subiect educația copiilor în societatea modernă.


,,Cândva o să am un fiu și am să fac totul invers. Încă de la vârsta de 3 ani am să-i zic încontinuu: ,, Dragul mamei, nu ești obligat să devii inginer sau avocat. Nu contează ce meserie vei avea când vei crește mare. Îți vei dori să fii comentator de meciuri de fotbal la TV sau clovn într-un centru comercial? Așa să fie, ai toată susținerea și sprijinul meu!”

Și când va împlini 30 de ani, acest clovn chel cu o grimasa ștearsă de pe față va veni la mine și-mi va spune: ,, Mamă, am 30 de ani și sunt un clovn într-un centru comercial! O astfel de viață ai vrut să am? La ce te-ai gândit mamă când mi-ai spus că nu contează în ziua de azi să ai studii superioare? La ce te gândeai când în loc să exersez temele pentru matematică, mă lăsai să mă joc cu băieții afară?

Iar eu îi voi răspunde: .,Dragule, dar eu am avut grijă de tine, doar că nu am vrut să pun o presiune asupra-ți sau să-ți influențez decizia! Și atunci el va continua: ,, Eu nu știam ce fac la vârsta respectivă, eram doar un copil, cum puteam să iau vreo decizie, dar tu, tu, tu mi-ai distrus viața! Atunci eu, ridicându-mă în picioare cu privirea fixată pe el voi spune: ,,În lumea aceasta există două tipuri de oameni: unii care trăiesc viața asumându-și responsabilitățile și ceilalți care caută vinovați. Și dacă tu nu înțelegi acest lucru înseamnă că ești un idiot.”

Atunci, el zicând ,,ah” va leșina. Va fi nevoie de aproximativ 5 ani pentru terapie.

Sau povestea se va întâmpla în felul următor. Cândva voi avea un fiu și am să fac totul invers. Am să-i zic de la vârsta de 3 ani: ,,Nu fi idiot Vlad, gândește-te la viitorul tău. Învață bine la școală Vlad dacă nu vrei să lucrezi toată viața operator la un call-centru.

Și la vârsta de 30 de ani, acest programator cu un început de chelie va veni la mine și-mi va reproșa: ,,Mamă, am 30 de ani și muncesc la Google. Muncesc câte 20 de ore pe zi. Nu am familie și nici viața privată. La ce te-ai gândit mamă când mi-ai zis că o muncă bine plătită mă va face fericit? Care era scopul tău atunci când mă obligai să însușesc avansat matematica.

Iar eu îi voi răspunde: .,Dragule, eu doar am vrut să obții ca toată lumea studii superioare universitare! Să ai cât mai multe posibilități în viață! Și atunci el va continua: ,, De ce aș avea nevoie de studii superioare și posibilități dacă sunt nefericit? Când văd cât de fericiți sunt clovnii din centrele comerciale îi invidiez. Aș fi putut fi eu în locul lor, dar din cauza ta am ajuns aici, tu, doar tu ești de vină.” Atunci eu, ridicându-mă în picioare cu privirea fixată pe el voi spune: ,,În lumea aceasta există două tipuri de oameni: unii care trăiesc viața asumându-și responsabilitățile și ceilalți care se plâng tot timpul. Și dacă tu nu înțelegi acest lucru înseamnă că ești un idiot.”

Atunci, el zicând ,,ah” va leșina. Va fi nevoie de aproximativ 5 ani pentru terapie.

Sau se poate întâmpla în felul următor. Cândva voi avea un fiu și am să fac totul invers. Am să-i zic de la vârsta de 3 ani: ,,Eu nu sunt aici pentru a-ți ține morală zi și noapte, eu sunt aici pentru a-ți dărui iubire și afecțiune părintească. Dacă ai întrebări du-te la taică-tu să te educe el, fiindcă nu vreau să fiu din nou vinovată.”

Și la vârsta de 30 de ani, acest regizor cu un început de chelie va veni la mine și-mi va reproșa: ,,Mamă, am 30 de ani. De 30 ani încerc din răsputeri să-ți atrag atenția mamă. Ți-am dedicat 10 filme și 5 spectacole în onoarea ta. Am scris o carte despre tine mamă. Am impresia că te doare la bască. De ce nu mi-ai dat niciun sfat și mă trimiteai după sfaturi la tata?”

Iar eu îi voi răspunde: .,Dragule, nu am vrut să te influențez cumva ]n luarea deciziilor, iar pentru sfaturi era mereu alături tatăl tău.” Și atunci el va continua: ,, De ce aș avea nevoie de sfaturile tatălui dacă te întrebam pe dumneata? Aș fi fost gata să fac orice numai să aud o singură dată ce crezi despre mine. Cu tăcerea ta mi-ai distrus viața, e numai vina ta.” Atunci eu, ridicându-mă în picioare cu privirea fixată pe el voi spune: ,,În lumea aceasta există două tipuri de oameni: unii care trăiesc viața asumându-și responsabilitățile și ceilalți care așteaptă ceva tot timpul. Și dacă tu nu înțelegi acest lucru înseamnă că ești un idiot.”

Atunci, el zicând ,,ah” va leșina. Va fi nevoie de aproximativ 5 ani pentru terapie.

Acest text e o profilaxie bună pentru mămicile care își spun ca obiective să devin mămici perfecte. Relaxați-vă, oricum va găsi o nemulțumire...

7/21/2017

Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu...

„Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, să lăsaţi la o parte toate gândurile şi planurile pe care vi le-aţi făcut, şi cu multă smerenie să cereţi în rugăciune să se arate voia sfântă. Şi orice lucru v-ar îngreuna inima, să-l încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu. Cei cu mai multă îndrăzneală şi care se roagă pentru a se face voia lui Dumnezeu, primesc în ei vestirea pe care o aşteaptă şi devin tot mai atenţi în viaţa lor, ca să nu facă nimic fără vestire de sus.

Mai este şi o altă modalitate de a afla voia lui Dumnezeu, folosită des în Biserică, şi anume sfatul cerut prin intermediul părinţilor duhovnici. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte binefăcător pe cei ce o cinstesc, se face pentru ei cunoaştere în necunoaştere, acoperământ şi putere pentru punerea în lucrare a sfaturilor-porunci, pentru că Dumnezeu Se dezvăluie cu trăsătura Sa părintească oamenilor ce ascultă de El. Desăvârşirea ascultării, care este virtutea virtuţilor, îi aseamănă pe cei care o urmează cu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut ascultare până la moarte. Şi aşa cum lui Iisus I s-a dat toată puterea şi toată bunăvoirea Tatălui, la fel şi celor care ascultă de El, li se dă vestea despre voia sfântă şi harul de a o duce la împlinire.

Cei care caută oameni înduhovniciţi, de la care să afle voia lui Dumnezeu, trebuie să ştie următorul lucru: voia lui Dumnezeu nu se revelează în chip magic, şi nici nu este relativă, ea nefiind cuprinsă între limitele strâmte ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu caută asupra neputinţei omeneşti şi îl informează pe cel care crede în mod absolut şi se smereşte dinaintea Creatorului său, însetat fiind să afle voia Lui şi să aibă puterea de a o pune în aplicare. Un asemenea om primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul sfat pe care i-l spune părintele duhovnic. Însă când credinţa, ascultarea şi smerenia nu conlucrează cu adevărat – fapt dovedit prin aceea că-l contrazice pe părinte şi îi pune diferite întrebări, având intenţia de a se consulta după aceea şi cu alţi oameni –, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde, aşa cum se ascunde soarele după nori. Chestiunea acesta este foarte delicată şi necesită multă atenţie. Avva Marcu spune că «omul care se supune aproapelui său ascultă de el, iar Dumnezeu lucrează asupra celui care ascultă, după credinţa lui». Condiţia de bază pentru cel care cere să afle voia lui Dumnezeu este ca el să poată primi dezvăluirea sfântă, pentru că – aşa cum am mai spus – voia lui Dumnezeu nu este cuprinsă sau aşezată în chip magic în locuri şi obiecte, ci este revelată numai celor care sunt vrednici de bunăvoirea sfântă“



Convorbire cu monahul Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, Muntele Athos

7/18/2017

Barometrul sufletului

Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul a umplut sufletul cu întunericul său și că suntem aproape de acea stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească.


Arhimandritul Serafim Alexiev
 

7/12/2017

Dragostea lui Dumnezeu pentru om...

"Oamenii l-au condamnat la moarte pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin învierea lui Hristos, l-a „condamnat” pe om la nemurire."

Sfantul Iustin Popovici
1894 - 1979













http://citateortodoxe.ro/autor/sfantul-iustin-popovici

„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi. "

“Dumnezeu este mai aproape de fiecare om decât este omul însuși față de sine."

Sfantul Iustin Popovici

Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie

"Liturghia este educatorul cel mai delicat al minții, al inimii, și al întregii personalități."

Sfantul Iustin Popovici
1894 – 1979

Omul fara Dumnezeu nu are sens.

  "Nu există nimic mai tragic și nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului și al spațiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia. Trage după sine spațiul, dar nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia nu le cunoaște. Absența scopului îl conduce, așadar, în captivitatea absurdului! Absența scopului rivalizează cu absurdul dar tragicul câstigă întotdeauna "

Sfantul Iustin Popovici
1894 - 1979

pacatul, patima, rautatea...

"Orice păcat constituie o cedare, orice patimă, o trădare, orice răutate, o înfrângere."

Sfantul Iustin Popovici
1894 - 1979

4/16/2017

STERGARUL, de Costache Ioanid


La cina cea de Paste, in camera de sus,
inconjurat de-apostoli, S-a asezat Iisus.
Se revarsa din sfesnic o galbena lumina
pe azimile calde, pe mielul…fara vina…
Era placut prilejul. Si toate pregatite.
Dar vai, uitase gazda o sluga a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rand sa le-o dezlege,
sa le aline talpa de colbul de pe drum.
Si-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se intrebau in cuget: Cum vom sedea la ruga?
Sau cine isi va pune stergarul cel de sluga?

O, iata-i cum se-ncrunta, privind cu tulburare
cand vasele cu apa, cand praful pe picioare.
Si Duhul ii intreaba, in fiecare zboara:
-N-ai vrea sa-ti pui tu, Petre, stergarul asta seara?
-Chiar eu?…Nu sade bine. Eu doar sunt mai batran.
-Dar tu? Tu cel mai tanar? – Eu stau langa Stapan…
-Dar tu? intreaba Duhul acuma pe Andrei.
-Chiar eu?…Sunt cel din urma la Domnul dintre ei?
-Dar tu ce tii doar punga? – Eu am facut de-ajuns.
Am cumparat merinde si mielul l-am strapuns…
-Tu, Toma, nu vrei oare sa fii tu cel ce spala?
-Sunt trist. Se lupta-n mine o umbra de-ndoiala…
-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Si-n fiecare cuget raspunsul a fost Nu.

Atunci, lasandu-Si braul si haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stapanul Cel coborat din cer
si-nfasurand stergarul, S-a aplecat usor
sa-si spele ucenicii ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atatia ani s-au dus.
Si-acum – a cata oara? -Se-aseaza iar Iisus
sa-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L inconjoara:
-N-ai vrea sa-ti pui tu, Gheorghe, stergarul asta seara?…
Tu, sora Marioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odata acolo sus in Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curma.
Nu vrei, in lumea asta, sa fii tu cel din urma?
E bun un vas de cinste, dar trebuie si-un ciob!
Nu vrei sa fii tu, frate, al fratilor tai rob?

Sunt rani neingrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi, in taina se preling,
sunt vaduve bolnave, batrani fara putere,
sunt oameni singuratici, lipsiti de mangaiere,
sunt prunci ramasi acasa, cu-o mama in spital,
bolnavi care asteapta un salvator semnal.

Se cere osteneala si jertfa uneori.
Si nopti de priveghere si iarasi munca-n zori.
Nu manuind Cuvantul, cand harul nu ti-e dat,
cat matura si acul si rufa de spalat,
cat cratita, toporul si roata la fantana,
ciocanu-n tabla casei si-n gard la vreo batrana.

Sa stai de veghe noaptea la cate-un capatai,
sa-ntorci cu greu bolnavul, sa rabzi si sa mangai;
sa-l scoti apoi la soare si sa-i alini amarul.
…Nu vrei cu Mine, frate, sa-ti infasori stergarul?
-Chiar eu?…Nu sade bine. Eu doar sunt mai batran…
-Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am facut de-ajuns.
-Chiar eu? – Chiar eu? Acelasi si-acelasi trist raspuns.

Si-atunci lasand sa-I cada cununa Lui si haina,
iubirii fara margini traindu-i iarasi taina,
incet – a cata oara? – Se-apleaca iar Iisus
si, plin de-atatea ganduri, stergarul iar Si-a pus.

Si-asa cum o mladita se-ndoaie langa trunchi,
Stapanul omenirii Se-apleaca in genunchi.
La jugul fara slava Iisus din nou se-njuga.
El, Imparatul Vietii, din nou e rob si sluga.
Veniti, leprosi ai lumii, murdari de-a ei tarana!
Iisus va spala iarasi cu propria Sa mana!
Veniti, voi ce-n pacate nadejdea vi se frange!
Iisus va spala astazi cu propriul Sau sange!…

Voi, frati, goniti mandria, visarile si somnul!
Luati cu drag stergarul, alaturea de Domnul!
Si nu uitati: pe cale, orice lucrare-i buna;
dar cine ia stergarul, acela ia cununa!

12/20/2016

Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină, Fericirea să o aflu şi eu...


video

Dacă-nchid ochii

Şi ascult vântul,
Sărut lumina
Şi gust pământul,

Sorb cu sete din petale lacrimile florilor
Şi mă-ntreb cine-o fi inventat cuvântul „dor”,
Ca un foc aprins de soare, vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să mă stingă, să m-aprindă în joacă - copil hoinar,
Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină
Fericirea, să o aflu şi eu...

De ce-ar fi toamnă,
De ce tristeţe,
De ce uitarea,
Ochii s-o-nveţe

Sorb cu sete din petale lacrimile florilor
Şi de viaţă, de iubire, de zare mi-e-atât de dor,
Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină,
Fericirea, să o aflu şi eu - copil hoinar,
Ca un foc aprins de soare,
Vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să m-aprindă, să mă stingă din nou...

Dor îmi e să beau lumina, ca în clipa care-o să vină,
Fericirea să o aflu şi eu - copil hoinar,
Ca un foc aprins de soare,
Vreau să-mi dea vântul răcoare,
Să m-aprindă, să mă stingă din nou... 

video

Dragostea si sado-masochismul

"[...]pentru caracterul sado-masochist, de exemplu, dragostea inseamna dependenta simbiotica, nu afirmare reciproca si uniune pe baza egalitatii; sacrificiul inseamna maxima subordonare a eului individual fata de ceva mai puternic, nu afirmarea eului mental si moral; diferenta inseamna diferenta in putere, nu realizarea individualitatii pe baza egalitatii; dreptatea inseam­na ca toata lumea ar trebui sa capete ceea ce merita, nu ca individul are un drept neconditionat de realizare a drepturilor inerente si inalienabile; curajul este disponibilitatea de-a te supune si de a indura suferinta, nu afirmarea suprema a in­dividualitatii impotriva puterii. Desi cuvantul pe care-1 folosesc doi oameni cu personalitati diferite cand vorbesc despre dragoste, spre exemplu, este acelasi, semnificatia cuvantului este complet diferita, in functie de structura lor de caracter. De fapt, multe confuzii intelectuale ar putea fi evitate prin analiza psihologica corecta a semnificatiei acestor concepte, deoarece orice incercare de clasificare pur logica esueaza in mod necesar."

[...] functia subiectiva a caracterului pentru persoana normala este de a o impulsiona sa actioneze in acord cu ceea ce este necesar pentru ea dintr-un punct de vedere practic si, de asemenea, de a-i oferi, din punct de vedere psihologic, satisfactie de pe urma activitatii sale.

[...]Teoretic, avem de-a face aici cu o eroare privind natura iubirii. Dragostea nu este inainte de toate „cauzata" de un anumit obiect, ci este o insusire latenta a persoanei, care este doar actualizata de un anumit „obiect". Ura este o dorinta patimasa de a distruge; dragostea este o afirmare patimasa a unui „obiect"; nu este un „afect", ci o straduinta activa si o legatura launtrica, al carei tel este fericirea, dezvoltarea si libertatea obiectului sau.  Este o potenta care, in principiu, se poate indrepta catre orice persoana si orice obiect, inclusiv catre noi insine. Dragostea unica [exclusive love] este o contradictie in sine. Fara indoiala, nu este nimic intamplator in faptul ca o anumita persoana devine „obiectul" iubirii manifeste. Factorii care determina o astfel de alegere specifica sunt prea numerosi si prea complecsi pentru a fi discutati aici. Ceea ce ne intereseaza este faptul ca dragostea pentru un „obiect" anume este doar actualizarea si concentrarea iubirii latente asupra unei singure persoane; nu este vorba, asa cum presupune ideea de dragoste romantica, de faptul ca exista o singura persoana in lume pe care o poti iubi, ca este marele noroc al vietii sa o gasesti si ca aceasta dragoste pentru ea are drept rezultat o renuntare la toti ceilalti. Tipul acesta de iubire care poate fi traita numai cu o singura persoana demonstreaza chiar prin acest fapt ca nu este iubire, ci atasament sado-masochist. Afirmarea fundamentala continuta in dragoste este indreptata catre persoana iubita ca intrupare a calitatilor esentialmente umane. Iubirea fata de o persoana implica iubirea fata de om ca atare. Dragostea pentru om ca atare nu este, asa cum se crede de obicei, o abstractie care vine „dupa" dragostea pentru o persoana anume sau o largire a experientei cu un „obiect" anume; ea este premisa acesteia, desi, din punct de vedere genetic, este dobandita prin contactul cu indivizi concreti.

Din aceasta rezulta ca propria mea persoana este, in princi­pal, in aceeasi masura obiect al iubirii mele ca si o alta persoa­na. Afirmarea propriei mele vieti, fericiri, evolutii si libertati isi are radacinile in existenta capacitatii si dorintei fundamentale [basic readiness] de o astfel de afirmare. Daca un individ are aceasta dorinta, o are si in legatura cu sine; daca nu-i poate „iubi" decat pe ceilalti, nu poate iubi deloc."[...]

Erich Fromm - Frica de libertate

12/14/2016

Sa gresesti e omenesc, sa ierti te indumnezeieste

Candva, cineva a cautat pe google"sa ierti e omenesc" si a ajuns la mine pe blog. Trebuie sa-i spun ca a ierta este o calitate dumnezeiasca, pe care am primit-o la crearea noastra in chipul si asemanarea lui Dumnezeu. 
Sa gresesti e omenesc, sa ierti te indumnezeieste. De aceea, atunci cand nu iertam, nu suntem in Adevar, ci afara Lui.

11/12/2016

Toti suntem bolnavi

"Dacă se va găsi o singură persoană normală, eu o voi vindeca!" spune psihanalistul Carl Gustav Jung

10/15/2016

De ce sufera oamenii.

Tu suferi din pricina desfrâului tău şi din pricina ticăloşiei tale, zice Domnul Dumnezeu.
Iezechiel 16-58

5/15/2016

Curatirea de patimi

„Dacă vrei sa te izbăveşti de păcatul mândriei, maica şi pricina tuturor păcatelor şi relelor, să lucrezi smerenia.

Fiecare patimă este înfrântă de virtutea opusă ei: invidia se biruieşte cu dragoste, mândria cu sme­renie, zgârcenia cu sărăcie, lăcomia şi împietri­rea inimii cu milă şi compasiune, nepăsarea cu stăruinţă, pofta pântecelui cu post şi înfrânare, grăirea în deşert cu tăcere, judecarea şi defăima­rea aproapelui prin osândire de sine şi rugăciune; curvia, preacurvia, desfrânarea şi toate poftele cărnii cu aducerea-aminte de moarte. Şi fiindcă de unii singuri nu putem face nimic, să-I cerem iubitorului-de-oameni Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să ne izbăvească de patimi“.

Arhimandritul Filothei Zervakos
– apostol al smereniei
†8 mai 1980

4/24/2016

Fiecare om este un "Tu" si nu un "El"

"Mergeam pe afara intr-o zi si am vazut la o distanta un animal. M-am apropiat mai mult si am vazut ca era un om. M-am apropiat inca si mai mult si am vazut ca era fratele meu."

Richard Llewellyn - None, but the lonely heart

1/09/2016

Cum se manifestă în noi patimile

Cum se manifestă în noi patimile (extras din cartea Protos.Ioan Buliga - Robia păcatului şi bucuria eliberării pag.133) 
       
"MÂNDRIE= ceartă deasă şi contrazicere 
NEMILĂ= exagerat de grijuliu şi cicălitor
LENE=nu îţi faci datoria față de aproapele
LĂCOMIE=îl iriți pe aproapele
MÂNIE=vorbeşti urât cu aproapele
INVIDIE=nu eşti sincer cu aproapele 
DESFRÂNARE= îl tragi pe aproapele într-o groapă departe de lumina lui Hristos     

ASTFEL, CU CÂT SUNTEM MAI PĂCĂTOŞI, CU ATÂT MAI MULT SUPĂRĂM PE APROAPELE."

10/13/2015

TE ASTEPT: INTRĂ

Te aștept: intră
de  Vasile Voiculescu
 
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
C
ă nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.


(4 noiembrie 1956)

8/30/2015

Fără Hristos nu există nimic

„Voi, care v-aţi născut creştini şi sunteţi botezaţi de mici, nu vă daţi seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Eu, care m-am încreştinat mult mai mai târziu şi care am fost într-o continuă căutare şi aşteptare şi am stat la poarta împărăţiei lui Dumnezeu, ştiu ce dramă este viaţa fără Hristos. Nu există nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Fără Hristos nu există nimic.”

Parintele Nicolae Steinhardt 

8/07/2015

Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui

In fiecare zi strigam la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi. Dar am ieşit afară.

Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa e de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui decât să suferi.

Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat:
„De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm pervesiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.

Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa:

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferin­ţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.

(Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pp. 80-81)

8/05/2015

Te aştept: Intră, de Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o... şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr`de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

... Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,
Numai singur tu de-acum poţi... te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994) a fost un dramaturg româno-francez si unul dintre cei mai proeminenti reprezentanti ai teatrului absurd. Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experienta de mai jos, pe care a avut-o pe Muntele Athos:
„M-am născut într-o familie ortodoxă si am locuit la Paris. La douăzeci si cinci de ani, eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza asezării ei (si asa si era, în fapt): un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Asa că m-am dus si am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.
Ce i-am spus părintelui? Păcatele obisnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat: – Fiul meu, crezi în Dumnezeu? – Da, da, părinte; cred. De fapt, eu chiar sunt botezat crestin-ortodox. – Ei bine, fiul meu, crezi si accepti pe deplin faptul că Hristos este Dumnezeu si Ziditorul lumii si al nostru?
Aici m-am cam pierdut. Era pentru prima oară când îmi punea cineva această întrebare atât de direct – o întrebare la care trebuia să dau un răspuns onest si în fata căreia trebuia să îmi exprim clar atitudinea. Nu era vorba doar dacă credeam că cineva a creat lumea, dar si că acest Dumnezeu, Creatorul lumii, are legătură cu mine. Si că am si o relatie personală cu El! I-am răspuns părintelui:
– Părinte, eu cred; dar te rog, ajută-mă să înteleg lucrul acesta mai bine. – Ei, dacă crezi cu adevărat, atunci totul intră în rânduială, de la sine.”
Această întâmplare a determinat o schimbare în viata lui Eugen Ionescu, care, în ciuda celebritătii si notorietătii sale, până la sfârsitul vietii a dus o viată pioasă de crestin ortodox, profund credincios.
Ce-au însemnat acele cuvinte ale bătrânului duhovnic: „Dacă crezi, totul intră în rânduială, de la sine”? Părintele n-a vrut decât să îi arate lui Eugen Ionescu faptul că credinta în Dumnezeu nu este o teorie abstractă, oarecare, sau niste cuvinte pompoase. Credinta în Dumnezeu înseamnă încredere si ascultare totale fată de Persoana care este Creatorul si totodată Mântuitorul tău.
Asadar, credinta în Hristos nu tine doar de cuvinte, ci mai ales de niste eforturi de pocăintă constientă si de întoarcere la dorinta si îmbrătisarea lui Hristos, care este Biserica.

Sursa:  https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/02/10/eugen-ionescu-si-duhovnicul-de-la-athos/

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

der-franzoesische-schriftsteller-und-dramatiker-eugene-ionesco-ist-unvergessen-
Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros
Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai ştie, nu mai încearcă să dea sau să propună.
Părintele Lendger: Dar nu credeţi că Iisus şi primii creştini, erau, ei înşişi, în temporalitate?
Eugen Ionescu: Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depăşită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate şi în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.
P. Lendger: Dacă înţeleg bine, dv. aveţi impresia că, în evoluţia ei, Biserica actuală se secularizează?
Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanţiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume şi se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoţii care fumează pe stradă, se foiesc, aşa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, aşa-zişii stîngişti, sînt prinşi în tumultul lumii. Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoţii sînt proşti, mediocri, stîngişti, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtăşanie, pentru Pîinea şi Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri şi vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărăşie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mişcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoţii au pierdut sensul rugăciunii?
Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditaţiei, sensul contemplaţiei, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aş considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul şi nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat. Sărman preot, el însuşi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înţelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. In noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părţi se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creştinii” de stînga au pătruns în Biserică şi l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila şi iertarea duşmanilor noştri? Au existat acum cîţiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaşte şi a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplaţia în comun. Toate comunităţile de acest fel au sfîrşit de altfel prin scandaluri şi catastrofe, prin eşecuri. Biserica se aranjează de aşa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Şi marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.
P. Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.
Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depăşirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.
P. Lendger: Asta este: degradate şi lipsite de dimensiunea spirituală.
Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiţi dv. această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creştini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toţii orice dimensiune metafizică. Îşi astupă urechile dacă încerci să le vorbeşti despre metafizică, despre contemplaţie. Lucrul e grav. Contemplaţia este esenţială. În aşa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi graţie drapelului albastru, alb şi roşu — şi apoi îndată, drapelului roşu.
P. Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?
Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.
P. Lendger: În opera dv. teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradiţional?
Eugen Ionescu: În  ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu şi-a dat seama.
P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?
Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.
P. Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?
Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Şi faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.
P. Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimţit de mulţi oameni.
Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranţa zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită. În admirabila carte care se numeşte Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină şi nu sînt decît nişte larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham şi Clov tînjesc, sînt bolnavi de absenţa lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o ştim, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înşele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?
P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.
Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trişează cu autorii, trişează şi cu el însuşi. Acum, însă şi oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărţile cele mai importante ale lui Beckett se numeşte Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu. Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneţi dv., chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie, sau El nu este, şi atunci literatura nu are nici o semnificaţie.
P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificaţie, şi totuşi pentru dumneavoastră, Dumnezeu este şi sînteţi şi un creator, un scriitor, un autor.
Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanţă. Şi dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.
P. Lendger: Vreţi să spuneţi că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea şi contemplaţia sînt singura cale posibilă. Dar nu credeţi că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viaţă, să aibe consecinţe asupra Bisericii înseşi?
Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecinţe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăzneşte să se arate ca atare: neclintită, nemişcată, imagine şi simbol al eternităţii.
P. Lendger: Sînteţi scriitor, vă adresaţi unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizaţi un limbaj. Credeţi că Biserica, preoţii, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în acelaşi limbaj de acum un secol? Există totuşi o evoluţie a literaturii.
Eugen Ionescu: Preoţii nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societăţii, al efemerităţii. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil şi în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistică, credinţă, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu şi nu între oameni fără transcendenţă; trebuie să ne gîndim la transcendenţă, ea este esenţialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărăşie. Nu-i poţi iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria şi apoi această înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplaţie, totuşi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeşte despre dreptate socială în locul iubirii frăţeşti, de libertate, de egalitate şi de alte prostii. De altfel,vedeţi, cu cît se vorbeşte mai mult de libertate, cu atît există mai puţină libertate. Cu cît se vorbeşte mai mult de egalitate, cu atît există mai puţină egalitate.
P. Lendger: Înţeleg ce spuneţi şi văd că sînt multe lucruri de reţinut şi care mi se par adevărate. Dar cred — şi spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparţine în întregime eternităţii, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, şi ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înţeles şi primit de oameni.
Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dv. Pe Dumnezeu nu-l putem înţelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoţii nu se mai folosesc de limbajul Celui Veşnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarăşul meu.
P. Lendger: Presupun că sînteţi convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur şi simplu care ne face să rămînem la suprafaţa omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dv., alegerea e făcută.
Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.
P. Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?
Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.
P. Lendger: Vorbiţi despre Biserica catolică. Dar există deopotrivă şi Bisericile ortodoxe.
Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală şi catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.
P. Lendger: Aveţi impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?
Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deşi a dat cezarului ce este al cezarului, deşi a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna acomodări cu secolul, niciodată cu cerul. Biserica catolică găseşte acomodări cu cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil şi uneori mi-e dor să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, (ziare catolice, n.tr.) sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.
P. Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferenţa care există între Biserica catolică și Biserica ortodoxă. Biserica Occidentului şi Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; şi în acelaşi timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieşi decît Biserica catolică.
Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxă, dar cum am venit în Franţa de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franţa şi am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani şi jumătate, cînd m-am întors la Bucureşti, m-am dus la Biserica ortodoxă. Pe la 18 ani am simţit o nevoie ceva mai presantă de a găsi ceea ce numim Dumnezeu şi am văzut un călugăr athonit (venea de la Muntele Athos). M-am mărturisit lui; acesta m-a întrebat: „Te ascult, ce doreşti să-mi spui?”— „Părinte, am făcut fapte înfricoşătoare”— „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu ştiu, aş vrea şi eu să ştiu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu ştiu ce, că ai omorît, că ai săvîrşit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi şi n-au nici o importanţă. Trebuie să crezi, asta e totul.”
P. Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce aţi spus adineauri, că Biserica catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esenţialul, miza acestei lumi, este credinţa; sînt convins într-adevăr că Biserica ortodoxă a păstrat această credinţă, de altfel, poate chiar graţie regimului în care trăieşte.
Eugen Ionescu: Regimului în care a trăit: ea a trăit sub otomani, a trăit sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la război, omorau mulţi oameni şi apoi construiau biserici, pentru care morala conta puţin. Şi atunci, am impresia că de secole catolicismul se pierde în lume, că este desfigurat. Lumea l-a desfigurat deşi el ar fi trebuit să transfigureze lumea.
P. Lendger: Şi ce i-aţi spune unuia ca mine, care este preot în această epocă şi care crede?
Eugen Ionescu: I-aş spune: ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil?
P. Lendger: Asta e tot? Mi-aţi putea spune să cred!
Eugen Ionescu: Asta este, şi fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.

Sursa:  https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2015/08/01/eugen-ionescu-marturie-asupra-bisericii-de-astazi/

8/03/2015

O, suflete al meu...

O, suflete al meu! Dumnezeu e intotdeauna cu tine, iar tu traiesti ca si cum El ar fi departe de tine 

 Sf. Ioan Gura de Aur

Nae Ionescu catre Petre Ţuţea


Povaţa adresată lui Petre Ţuţea de profesorul universitar, filosoful şi jurnalistul român Nae Ionescu:

 “Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.”

4/22/2015

Dedicaţie

O carte, scrie-n Buch der Lieder, Heine,
E un sicriu tăiat din lespezi reci,
Unde poetul cu-ale sale taine
Se-nchide singur pentru veci de veci.

Să nu te sperii, palid cititor,
Când răsfoind târziu aceste pagini
Mă voi scula oftând dintre imagini
Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.


de Vasile Voiculescu

4/21/2015

Ştiinţa, de Vasile Voiculescu

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse…
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: cât de sus e !

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inim
ă în cap cercai să-mi mut…
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.
 


de Vasile Voiculescu
(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

4/15/2015

Psalmii, complexa si completa odisee a sufletului omenesc

"...Psalmii, complexa si completa odisee a sufletului omenesc. 
Nu pot sa nu pomenesc de cuvintele Sfantului Vasile cel Mare, rostite in legatura cu Psalmii, si in care ma recunosc cu smerita mea experienta: <<Psalmul este liniştirea sufletelor, rasplatitorul pacii, potolitorul galagiei si valului gandurilor. El face sa slabeasca mania sufletului si infraneaza pornirea catre patimi; este tovarasul prieteniei, apropierea celor ce stau departe, ca unul care impaca pe cei ce-si poarta vrajmasie...Psalmodia aduce iubirea...Psalmul este alungatorul demonilor, aducatorul ajutorului ingeresc, arma pentru teama de noapte...>>
Psaltirea este un fundal, canavaua pe care se inscrie si tese o existenta duhovniceasca."

Alexandru Mironescu in "Calea inimii" - Sine intermissione orate, Ed.Anastasia 1998, Colectia "Elita Interbelica", pag.233-234

3/18/2015

Rondelul despărțirii - Edmond de Haraucourt

La orice despărţire murim câte puţin.
Te simţi mai singuratec, mai strein.
E un adio dragostei lăsate,
un cântec îngânat pe jumătate,

Un doliu-al legământului făcut,
Zăbranicul nădejdii jurate la-nceput,
o amintire goală-a zălogului pierdut.

Te-ai despărţit odată, ca din glumă,
cu-o-mbrăţişare parcă şi postumă.
La fiece plecare, până la cea din urmă,
câte ceva din tine, rămas întreg,
se curmă.



Tradusă  în limba română de Tudor Arghezi